Dată fiind specificitatea demersului de studiere a fenomenului administrativ este necesară înţelegerea exactă a noţiunilor cu care operează dreptul administrativ.
Omul ca fiinţă raţională îşi împlineşte aspiraţiile numai împreună cu semenii săi pentru că o trăsătură esenţială a fiinţei umane este asociativitatea, caracteristică sintetizată în expresia "omul - fiinţă socială". Deşi în graba preocupărilor zilnice omul şi-a creat automatismul de a asocia cuvântul societate ansamblului semenilor care îl înconjoară, cu toate relaţiile sociale ce există între ei sau între ei şi sine, totuşi trebuie subliniat de la început că această noţiune nu este specifică pentru comunităţile umane ci "este un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii"[1], deci trebuie extinsă şi la alte forme de viaţă. În literatura de specialitate se fundamentează afirmaţia anterioară aducându-se ca argument faptul că etologia şi sociologia au confirmat că, într-adevăr, chiar şi la nivelul unor specii inferioare, acestea îşi organizează comportamentul în forme care amintesc de ceea ce în sfera umanului se numeşte familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun, întrajutorare, altruism.
În contextul tematic prezent se face referire la conceptul de societate umană.
Societatea umană reprezintă[2] un complex sistematic de relaţii între oameni, relaţii istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare existenţei individului singur şi în colectiv.
Privită ca sistem, societatea este compusă din următoarele subsisteme principale:
- sistemul social;
- organismul comportamental;
- personalitatea individului;
- mediul fizic - organic;
- sistemul cultural[3].
Societatea este o reuniune de oameni, dar nu numai atât. Oamenii nu formează o mulţime de elemente privite izolat, ci între ei se stabilesc relaţii complexe atât la nivelul individ-individ, la nivelul individ-grup sau individ-societate, la nivelul între grupuri, aceste relaţii corespunzând diverselor realităţi economice şi politice.
Practic, odată cu constituirea indivizilor în societate se naşte sentimentul de grup, astfel încât omul acceptă anumite cerinţe (se poate spune chiar reguli) impuse de semenii săi din grup. Apare astfel noţiunea de intercondiţionare umană care sintetizează realitatea conform căreia individul uman renunţă parţial la sine tocmai pentru ca în condiţiile acceptării condiţionărilor impuse de semenii săi să îşi îndeplinească aspiraţiile, impunând la rândul său condiţionări celorlaţi membri ai societăţii, constituindu-se astfel "ordinea normativă comportamentală"[4].
Aşa cum s-au născut regulile de convieţuire în societate, tot astfel s-a cristalizat treptat sistemul de drept al fiecărei comunităţi umane naţionale şi regulile de drept internaţional, dar deoarece nu toţi membrii societăţii au subscris la aceste reguli a fost necesară crearea unui mecanism de constrângere, înţelegând prin acesta un ansamblu de metode şi proceduri legale cu ajutorul cărora se poate aprecia dacă s-a respectat sau nu o normă de conduită şi cu ajutorul cărora, fără violenţă, cei despre care se consideră că au încălcat norma comportamentală pot fi constrânşi să nu acţioneze în defavoarea semenilor lor.
Faptul că omul este fiinţă raţională şi conştientă a determinat existenţa unei trăsături fundamentale a societăţii: caracterul organizat. Acest caracter impune ca ordinea normativă a societăţii să fie legitimă, iar conceptul modern al legitimării necesită implicarea adjectivului moral[5]. Se ajunge astfel la corelaţia societate - morală.
Numai o societate bine organizată asigură stabilirea şi desfăşurarea în mod corespunzător a relaţiilor din interiorul societăţii, apărând astfel germenii progresului care încearcă să răspundă nevoii de perfecţiune a fiinţei umane.
Pornind de la faptul că fiecare individ urmăreşte să îşi îndeplinească propriile aspiraţii, societatea a trebuit să răpundă întrebării: cum se pot rezolva problemele tuturor membrilor societăţii de o manieră care să nu fie stânjenitoare pentru nici unul dintre ei?
Căutându-se răspuns la o astfel de întrebaree s-a ajuns la formularea conceptelor filosofice " bine individual" şi "bine comun", noţiunii de "fericire".
Generaţii după generaţii au căutat să definească fericirea, s-a dat un număr impresionant de definiţii şi totuşi întrebarea a rămas aceeaşi. Nimeni nu a putut abstractiza acest ansamblu complex de manifestări cognitive şi volitive astfel încât să poată surprinde toate aspectele acestui subiect şi să impună o definiţie generală. În consecinţă, fiecare individ are propria reprezentare a fericirii, iar artizanii organizării sociale au trebuit să lucreze cu conceptul de "bine comun" şi să definească un nou concept, acela de "scop social".
Societatea umană este cadrul de apariţie şi dezvoltare a civilizaţiilor, religiilor, culturilor.
Pentru înfăptuirea binelui individual în condiţiile asigurării binelui general s-au încercat de-a lungul istoriei societăţii omeneşti nenumărate modele concretizate în diferitele forme de organizare socială începând cu familia primitivă şi ajungând la formaţiunile statale şi, mai nou, cu organizaţiile suprastatale de tipul Comunităţii Europene.
Conceptul de societate nu poate fi înţeles decât împreună cu cele de "stat", "drept", "politică", "morală", concepte pe care omul le-a creat din dorinţa de a avea un ansamblu de instrumente cu care să opereze în activitatea sa de perfecţionare a structurii organizatorice al cărui nucleu este el însuşi.
Studiul societăţii se poate face prin intermediul multor ştiinţe, printre care psihologia ocupă un loc important pentru că societatea este o creaţie a individului, o proiecţie din planul psihologic în realitate a dorinţei sale de a fi încojurat de semenii săi, şi pentru că societatea are o psihologie proprie.
Sociologia este o altă ştiinţă care se ocupă de studiul individului uman privit ca fiinţă socială, mai exact, sarcina centrală a sociologiei este de a dezvolta "imaginea sociologică" a oamenilor, a cetăţenilor, întrucât existenţa individului şi aceea a societăţii nu pot fi înţelese decât împreună[6].
În literatura de specialitate[7] se disting două modalităţi de viaţă socială: una primordială, absolut necesară existenţei umane, în care indivizii se nasc şi cresc, ulterior putând să o respingă sau să o accepte în mod conştient, această modalitate numindu-se comunitate, iar a doua, secundară, este derivată, putând exista numai pe baza şi în cuprinsul comunităţii, fiind numită convenţional grupare. Gruparea se realizează în conformitate cu voinţa şi aspiraţiile celor care o compun.
S-au elaborat nenumărate teorii în legătură cu întrebarea - omul crează societatea sau societatea îl crează pe om?
Chiar dacă nu s-au formulat răspunsuri unanim acceptate în legătură cu primordialitatea omului sau a societăţii, totuşi, este incontestabil faptul că societatea s-a născut din nevoia de asociere într-un cadru organizat a individului uman, iar societatea, prin problemele zilnice care apar în interiorul ei, impune formularea unor răspunsuri, deci îi oferă omului ca membru al său subiecte de meditaţie. Actul social a apărut ca urmare a unui lung proces evolutiv. Pot fi enumerate în cadrul acestui proces următoarele stadii[8]:
- stadiul de comportare exclusiv reflexă;
- stadiul caracterizat prin exprimarea unei conduite perceptive, adică a unei conduite schematice născută dintr-o combinare de acţiuni reflexe;
- stadiul adaptării, în care conduita individului s-a modificat continuu în funcţie de natura dată sau transformată şi de reacţia semenilor astfel încât s-a ajuns ca individul care acţiona să încerce să-şi reprezinte în plan mintal reacţia celuilalt, sau celorlalţi membrii ai grupului;
- stadiul în care apare imitaţia, prin care conduitele au devenit mai uniforme, mai uşoare şi mai rapide;
- stadiul imediat următor stadiului imitaţiei este acela în care individul, aflat deja la stadiul imitator, ajunge ca după un număr de repetiţii să aibă abilitatea ca atunci când a perceput începutul unui act executat de către semenul său să preia continuarea actului fără a mai imita;
În acest stadiu omul a ajuns să execute un act într-o manieră proprie.
- stadiul cooperării ce a rezultat ca urmare a faptului că prin conduitele de imitaţie se determină conduite de asemănare;
În acest stadiu s-au manifestat primele tendinţe ierarhice: dorinţa de a merge în funtea grupului, concurenţa sexuală, efortul de a înlătura pe cel care devine obstacol şi de a obţine în acest mod prestigiu, ajungându-se la conturarea unei distincţii între "şef" şi ceilalţi componenţi ai comunităţii, distincţie ce se va cristaliza într-un proces îndelungat.
- un stadiu îndelungat, de secole, în care a apărut şi s-a impus un nou tip de conduită socială, aceea prin care omul în funcţie de împrejurări decide modul de exteriorizare şi de acţiune concretă, mod ce poate fi total diferit de cel reţinut în plan mintal, ca urmare a ascunderii intenţiilor şi a amânării actelor şi faptelor;
În acest stadiu se impune conduita umană bazată pe aparenţe. Este deosebit de important pentru istoria evoluţiei omului pentru că reliefează un puternic salt intelectual al fiinţei umane.
- un ultim stadiu este acela în care se formează şi se dezvoltă o conştiinţă personală şi o conştiinţă a apartenenţei la grup.
Răspunsurile pe care omul şi le formulează la problemele apărute în societate produc adeseori mutaţii în structura acesteia. Aceste modificări creează alte probleme a căror soluţionare generează alte răspunsuri şi astfel se ajunge nu la o repetare ciclică ci la o evoluţie în spirală ascendentă.
Este adevărat că de nenumărate ori soluţiile formulate de om la problemele societăţii au produs pe ansamblu involuţii, chiar dacă au determinat într-o anumită direcţie progres tehnic. Un exemplu în acest sens îl constituie conflictele armate care au stimulat cercetările în domeniul militar, dar au distrus elemente de civilizaţie (chiar civilizaţii) şi mai ales au produs un rău ireparabil: şi-au pierdut viaţa oameni care sunt irepetabili şi care sunt cei care ar fi trebuit să fie beneficiari ai unor binefaceri ale societăţii.
Tocmai pentru a preîntâmpina asemenea distrugeri s-a încercat crearea unor forme organizatorice suprastatale cum este Organizaţia Naţiunilor Unite în plan socio-politic sau Comunitatea Europeană în plan socio-economic, s-au realizat structuri militare suprastatale (internaţionale) cu scop de a garanta drepturile şi libertăţile fundamenatale ale indivizilor, dar nici una din aceste structuri nu a reuşit să elimine violenţa din existenţa societăţii şi, probabil, nu vor putea să o elimine niciodată pentru că educaţia nu reuşeşte în totalitate să ţină în frâu pornirile instinctuale şi nici nu le poate suprima. Structura societăţii şi relaţiile ce se stabilesc în interiorul acesteia sunt subordonate unui singur obiectiv: realizarea scopului social.
[1] Ioan Alexandru, Administrația publică, Teorii. Realități. Perspective, Ed. Lumina Lex, 1999, p.43, preluând concluziile studiilor lui S. Mennell din "Sociological Theory. Uses and Unities", New York, Washington Praeger Publishers, 1974.
[2] Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998, p.7.
[3] Ioan Alexandru, op. cit., p. 44.
[4] Idem.
[5] S. Mennell, "Sociological Theory. Uses and Unities", New York, Washington Praeger Publishers, 1974, p. 124.
[6] G.W.Mills, L’imagination sociologique, Paris, 1968, p. 7.
[7] Tr.Herseni, Sociologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 513. Autorul, în această lucrare la p. 515 arată că "nu se poate vorbi de un primat al societății decât față de fiecare individ sau grup restrâns de indivizi, niciodată și nicicum față de totalitatea celor care au făcut sau fac parte din ea", adică societatea și individul uman nu pot exista ca două entități distincte, ci numai corelate.
[8] Constantin Belu, Sociologie juridică, Editura Vertical, Craiova, 1997, p. 54 - 55, preluând punctul de vedere al lui P. Janet.