Asociativitatea oamenilor, înţeleasă ca o predispoziţie genetică la a trăi în comunitate, denumită spirit social, care la început a fost pur instinctuală, nu este altceva decât o manifestare a dorinţei lor de a crea un cadru organizatoric în care să îşi poată îndeplini idealurile de orice fel, idealuri care se conturează şi apoi se definesc prin raportare tocmai la un astfel de cadru. Apare, deci, în prim plan o evoluţie ciclică, o permanentă relaţie de determinare reciprocă: societate - ideal al individului - societate.
Pentru a putea defini scopul social se impune evidenţierea diferenţelor între "natura indivizilor" şi "natura specifică a societăţii înseşi", pentru că în încercarea de definire şi de identificare a scopului trebuie pornit de la cea de a doua noţiune[1].
Aşa cum am arătat deja, societatea nu este doar o sumă de indivizi. Într-o exprimare specifică teoriei mulţimilor se poate spune că societatea reprezintă o mulţime de elemente (indivizii umani) caracterizate prin faptul că toate aceste elemente se află în diferite relaţii unele cu altele, între orice două elemente putând exista mai multe tipuri de relaţii. Deci, noţiunea de societate presupune un amestec eterogen de indivizi şi de relaţii între aceştia, ordonat prin însăşi transpunerea în act a spiritului social.
Deşi societatea nu poate exista fără indivizi, ea este o entitate distinctă de fiecare individ, de sine stătătoare, care nu se reduce numai la o sumă de indivizi. Fiind vorba despre o entitate, se subînţelege că aceasta are o existenţă proprie şi o natură proprie distinctă de cele ale elementelor componente.
Individul uman ia existenţa societăţii ca pe un dat natural şi, ca urmare a aglomeraţiei de automatisme comportamentale zilnice, puţini sunt aceia care sunt permanent conştienţi sau se gândesc permanent la materialitatea şi corporalitatea societăţii, la o viaţă psihică a colectivităţii materializate printre altele în sistemul de drept. Ceea ce percepe fără efort individul uman este dacă şi în ce măsură îşi poate îndeplini aspiraţiile. Abia după ce face aceste constatări o mare parte din oameni încearcă, mai mult sau mai puţin competent, să analizeze cauzele modului în care societatea a răspuns problemelor individuale. Într-un asemenea context individul cetăţean îşi îndreaptă preocupările spre a constata dacă şi alţi semeni au probleme similare, care a fost răspunsul societăţii la acestea. Se ajunge astfel de la ideea de cetăţean privit individual la ideea de grup.
Se pune firesc întrebarea: ce este scopul social şi care este conţinutul său?
Scopul social este o noţiune prin care se exprimă obiectivul fundamental al societăţii. Referitor la conţinutul acestei noţiuni se pune întrebarea dacă acesta este definit prin binele individului sau prin binele societăţii privită ca entitate trans - individuală[2].
Pornind de la faptul că societatea este o entitate de sine stătătoare şi de la ideea că "orice existenţă îşi găseşte binele în conservarea naturii sale şi a proprietăţilor sale: deci, societatea, ca fiinţă colectivă, are binele său propriu, care consistă în conservarea unităţii sale"[3], în doctrină[4] s-a apreciat că "bine comun este binele societăţii ca entitate trans-individuală, este scopul spre care aceasta tinde" de aceea este mai indicată utilizarea noţiunii de scop social fiind mai puţin ambiguă.
Se poate spune că formarea scopului social este rezultatul particularizării scopului universal al existenţei interumane - societatea - şi mai puţin al universalizării unor scopuri individuale concrete.
Aşa cum se arată în doctrină[5] "scopul social în universalitatea sa este păstrarea unei ordini sociale. Această universalitate se impune indivizilor ca necesitate de a trăi în ordine", necesitatea existând deja atunci când individul îşi dă seama că are un anumit interes şi defineşte acest interes.
Elementele formale ale scopului social sunt ordinea socială şi justiţia, ordinea socială reprezentând corpul scopului social, iar justiţia mijlocul de a apăra corpul, liantul între cele două realităţi formale fiind omul.
În legătură cu cele două elemente formale[6] ale scopului social, G.Burdeau afirmă[7]: "Spre deosebire de ordinea socială care este un element static al binelui comun, justiţia constituie elementul dinamic al acestuia (...). Ele se susţin una pe alta, justiţia făcând ca ordinea să fie acceptată, ordinea făcând ca justiţia să fie dorită. În aceste condiţii, justiţia este un element constitutiv al binelui comun, pentru că ordinea nu este decât, dacă ne este permisă imaginea, justiţia solidificată".
Considerăm necesare câteva observaţii.
Administraţia publică, în accepţiunea de activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii cu caracter dispozitiv şi prestator, este o consecinţă în egală măsură a scopului social cât şi a scopurilor individuale. Această activitate are ca finalitate atât conservarea ordinii sociale şi înfăptuirea justiţiei, cât şi soluţionarea problemelor concrete, individuale, ale cetăţenilor, deci este inseparabil legată de definirea şi de realizarea scopului social, dar şi de scopurile concrete individuale.
Considerăm necesară formularea unei definiţii a scopului ţinând seama de această realitate: scopul social reprezintă acea noţiune care se referă la binele comun asigurat prin conservarea ordinii sociale şi înfăptuirea justiţiei, prin bine comun înţelegând binele societăţii ca entitate trans - individuală, cu menţiunea că în definirea conţinutului binelui comun acesta trebuie considerat în corelaţie cu binele individual, adică scopul social trebuie să aibe calitatea ca de îndată ce a fost însuşit de individ ca fiind propriul scop să lase posibilitatea materializării majorităţii scopurilor individuale concrete.
[1] Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și Instituții politice, Editura Științifică, București, 1998, p.52.
[2] Această întrebare se conturează ca o consecință a orientărilor doctrinare. Astfel, unii autori susțin supremația binelui individual în raport cu binele comun, în timp ce alții identifică scopul social cu binele comun. Spre exemplu în reperul bibliografic R.P. Marie - Benoît Schwalm, La société, L’État, Flammarion, 1937, p. 37, se arată că "omul este cauza eficientăă a societății", iar D.C.Dănișor, în op. cit., p. 53 adaugă afirmației anterioare comentariul "dar el nu este cauza ei finală".
În R.P. Marie - Benoît Schwalm, op. cit., la p. 204, B.Spencer afirmă "în organismul social, agregatul are drept scop fericirea unităților componente, în timp ce în organismul individual unitățile există pentru prosperitatea agregatului".
[3] R.P. Marie - Benoît Schwalm, La Societé, L’État, Flammarion, 1937, p. 24.
[4] Dan Claudiu Dănișor, op. cit., p. 52.
[5] Dan Claudiu Dănișor, op. cit., p. 56.
[6] Cele două elemente, ordinea socială și justiția, sunt considerate formale în dublu sens: "care formează binele comun și care sunt doar de ordinul formei, lipsite deci pentru societatea în sine de conținut concret, cu toate că pentru individ ele nu par a se exprima decât ca un conținut concret". (D.C.Dănișor, op. cit., p. 57).
[7] Georges Burdeau, Traité de science politique, Tome 1, Le pouvoir politique, Paris, 1949, p. 103.