Societatea civilă.
Despre noţiunea de societate civilă Ernest Gellner[1]afirmă: "În ultimele decenii, s-a născut, sau a renăscut, un nou ideal: societatea civilă. Înainte, o persoană interesată de noţiunea de <<societate civilă>> putea fi considerată un istoric al ideilor, preocupat probabil de Locke sau Hegel. (...) Iar acum, dintr-o dată, a fost scoasă la lumină şi ştearsă de praf şi a devenit un simbol strălucitor".
Desigur, nu este uşor a defini conceptul de societate civilă. În mare pot fi enumerate trei opţiuni[2], trei direcţii de acţiune în încercarea de formulare a definiţiei acestui concept:
- prima opţiune se referă la existenţa unor comunităţi segmentare, dominate de etnie şi ritual, eliberate poate de tirania din centrul sistemului, dar care niciodată nu sunt cu adevărat libere;
- a doua opţine se axează pe existenţa centralizării care aboleşte toate instituţiile sociale subsidiare sau subcomunităţile, fie că sunt înăbuşite prin ritual fie că nu;
- a treia alternativă exclude atât un comunitarism înăbuşitor cât şi autoritarismul centralizat, încercând să dea o definiţie echilibrată şi în concordanţă cu starea de fapt reală contemporană.
Societatea civilă a fost definită ca fiind[3] "ansamblul raporturilor interindividuale ale structurilor familiale, sociale, economice, culturale, religioase, care se desfăşoară într-o societate dată, în afara cadrului şi intervenţiei statului".
Conceptul de societate civilă îşi are originea în opera lui Hegel, a fost preluat de Marx şi abordat de marxism sub o formă nouă.
Pornind de la convingerea că societatea civilă este ordinea în care libertatea "este accesibilă chiar şi celor lipsiţi de curaj, de vigilenţă şi distraţi"[4], Ernest Gellner atrage atenţia că trebuie făcută o distincţie între societatea civilă stricto sensu şi aceeaşi noţiune privită în sens larg.
În sens restrâns prin societate civilă se înţelege "acea parte a societăţii care se opune structurii politice (în contextul unei ordini sociale în care această separare a avut loc sau este posibilă)"[5], iar în sens larg societatea civilă "se referă la o societate în ansamblu, în cadrul căreia instituţiile non- politice nu sunt dominate de cele politice şi nu se sufocă indivizii"[6].
Într-o altă formulare[7] societatea civilă în sens restrâns "înseamnă o grupare de instituţii şi asociaţii suficient de puternice pentru a preveni despotismul, dar în care accesul spre interior şi către exterior se produce liber, fără a fi impus prin naştere, nici susţinut de un ritual intimidant".
Raţiunea de a fi a acestui concept este aceea că el desemnează o forţă care poate superviza şi se poate opune statului, chiar Karl Marx - cel mai influent critic al acestei noţiuni - apreciind că societatea civilă este adevărata autoritate, iar puterea statului, sau chiar independenţa lui, nu constituie altceva decât o faţadă, o simulare[8].
Acest concept trebuie distins de cel de "societate politică" sau de "societatea globală"[9] care "este cea care, printre grupurile sociale, constituie ansamblul social cel mai vast, realizând cel mai înalt nivel de integrare, sau, încă, ansamblul social constituit din solidari care ating, în raport cu mediul său, cel mai înalt grad de autonomie".
Între noţiunile de "societate civilă" şi "societate politică", deşi trebuie făcută distincţie, totuşi nu se poate omite faptul că ele se află în relaţie de interdependenţă pentru că socialul este starea pasivă a politicului.
Deoarece partidul politic va fi analizat în Capitolul II - Administraţia publică şi puterea politică - vom face câteva consideraţii asupra cetăţenilor şi grupurilor.
Întrucât cetăţeanul este el însuşi "o forţă politică latentă", iar omul este fiinţă socială, se poate concluziona că rolul cetăţeanului, ca element component al societăţii civile, este fundamental într-o societate democratică, cetăţenii fiind celulele cu ajutorul cărora se creează grupurile.
Forţele structurale din interiorul societăţii civile sunt: clasele sociale, etniile şi elitele. Clasele sociale s-au constituit încă din comuna primitivă şi vor exista încă mult timp, întrucât modelul oamenilor egali promovat de ideologia comunistă s-a dovedit a fi idealist şi utopic (începând cu modelul promovat prin Falansterul de la Scăieni şi terminând cu înlăturarea regimurilor comuniste din statele est europene). Etniile, în calitate de element component al societăţii civile constituie un subiect sensibil mai ales în condiţiile exagerării şi înţelegerii voit deformate a conceptului de autonomie locală. Se poate ajunge, prin exagerarea rolului etniilor în societatea civilă la tendinţe de federalizare care afectează profund ideea de stat naţional unitar.
Evident, scopul social are în vedere şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale etniilor în contextul respectării prevederilor constituţionale referitoare la natura juridică a statului. Elitele nu pot fi eliminate din societatea civilă chiar dacă suntem în prezenţa unei societăţi democratice, pentru că ele reunesc esenţa valorilor societăţii.
Societatea civilă este un mod de afirmare a valorilor umane cu caracter individual şi este o componentă importantă a statului de drept, este expresia celei mai importante valori dintr-un stat de drept: democraţia.
Un aspect ce trebuie atent analizat este cel privind utilizarea termenilor democraţie şi societate civilă. Democraţia este o formă politică de organizare a societăţii în care puterea este exercitată în diferite feluri de masele largi ale poporului[10] sau, altfel spus, o formă de guvernământ în care poporul exercită suveranitatea[11]. Atât noţiunea de democraţie cât şi cea de societate civilă au ca punct de plecare voinţa membrilor societăţii, dar este mai indicat a se lucra cu societatea civilă pentru că acest termen evidenţiază pre-condiţiile instituţionale şi contextul istoric necesar pentru ca noţiunea de democraţie să aibă o semnificaţie clară şi aplicabilitate[12].
La nivel internaţional societatea civilă se bucură de perspective promiţătoare întrucât marile puteri industriale sunt aderente sau convertibile la ea, dar aceste perspective depind de dezvoltarea societăţii în general, pentru că progresul înseamnă dinamică şi prin el se înlătură pericolul imobilismului care generează totalitarism.
Nu există identitate între stat şi societatea civilă, societatea civilă nereducându-se la stat. Pentru societatea civilă, statul este o instituţie exterioară şi superioară ei, la ale cărei acţiuni societatea civilă uneori este nevoită să reacţioneze, iar pe de altă parte, statul este scopul iminent al societăţii civile, indivizii având datorii şi drepturi în raporturile lor cu statul[13].
Pornind de la definiţia conform căreia societatea civilă este ansamblul raporturilor individuale, a structurilor familiale, sociale, economice, culturale, religioase, care există într-o societate dată, în afara cadrului şi intervenţiei statului[14], se subînţelege că odată creat, statul nu poate rămâne un simplu decor pentru societatea civilă. El are rol activ, trebuie să intervină în societate, făcând-o numai în măsura necesităţii şi prin mijloace adecvate, succeptibile de control în condiţiile dreptului.
Existenţa statului şi manifestarea lui implică definirea unui anumit “statut al puterii” care să-i creeze limite, să o împiedice să devină o prerogativă la discreţia celor ce o exercită. Dacă puterea a fost instituţionalizată prin drept, dreptul trebuie să-i fundamenteze exerciţiul mai întâi prin Constituţie[15].
Geneza consensuală a statului, implicarea lui în societatea civilă, instituţionalizarea puterii şi limitarea ei prin drept - mai presus de toate prin un statut constituţional - justifică în mod logic şi necesar principiul responsabilităţii statului.
Teoria iresponsabilităţii statului, s-a sprijinit pe două idei:
- inegalitatea părţilor - stat şi persoană - în raporturile juridice;
- dreptul infailibil al statului de a comanda şi în baza exerciţiului suveranităţii.
Cel mult, uneori, s-a făcut distincţie între actele de autoritate ale statului şi, actele lui de gestiune, doar în privinţa acestora din urmă statul manifestându-se ca simplă persoană juridică şi fiind, deci, responsabil.
Începând din 1895, teoria responsabilităţii statului - şi, bineînţeles, a autorităţilor sale - a făcut obiectul unui studiu sistematic în doctrină. Ea este astăzi unanim admisă, chiar dacă fundamentul teoriei, mai este încă discutat.
Contenciosul administrativ şi cel constituţional pot fi considerate cele mai semnificative contribuţii la articularea teoriei responsabilităţii statului şi unele dintre cele mai expresive dimensiuni ale statului de drept.
Dan Claudiu Dănişor, vorbeşte despre rolul societăţii civile în exercitarea celor trei funcţii ale statului.
Statul legiferează, afirmă autorul, dar această constatare este pur formală, în realitate conţinutul deciziei se găseşte la nivelul societăţii civile[16]. Aceasta concură la exerciţiul funcţiei legislative prin toate elementele sale întrucât în organismul social nu există nimic izolat sau izolabil.
Acelaşi autor, precizează că la legiferare concură: cetăţenii, partidele politice, grupurile de presiune, mass-media, etc.
Societatea civilă nu este o realitate amorfă, căreia statul îi aplică o acţiune, pentru că statul nu este - aşa cum afirma Marx - “situat deasupra societăţii civile”, pentru a-i rezolva contradicţiile ireconciliabile care o macină.
Dimpotrivă, aşa cum am menţionat mai sus, societatea civilă, acţionează decisiv asupra statului, prin partide, grupuri de presiune, prin mass-media, etc.
În realitate, partidele sunt cele care domină executarea legii prin faptul că ele domină Executivul.
Acesta este dependent de sprijinul partizan şi, deci, se va face exponentul intereselor partizane atunci când aplică el însuşi legea, ori când controlează aplicarea legii de către aparatul administrativ, sau atunci când numeşte anumiţi funcţionari ai administraţiei din subordine.
Prezenţa grupurilor de presiune în exercitarea funcţiunii executive, este concretizată în participarea acestora la comisiile guvernamentale, în cooptarea lor la procesul decizional, în întâlnirile oficiale cu persoanele ce reprezintă Guvernul, în campaniile pe care acestea le susţin pentru a influenţa opinia publică, în demersurile lor pe lângă partide şi conducătorii acestora, în manifestaţii, greve şi alte forme de acţiune directe, în tentativele de blocare a sistemului administrativ sau a aplicării deciziilor politice.
Mass-media concură de asemenea la executarea legii prin influenţa pe care o are prezenţa şi acţiunea sa asupra stilului guvernanţilor (care acordă din ce în ce mai puţin timp guvernării şi din ce în ce mai mult formării imaginii lor mediatice), prin influenţa pe care o poate avea asupra unei măsuri guvernamentale, datorită susţinerii sau respingerii ei, prin influenţa pe care o are asupra procesului de realegere a guvernanţilor.
Statul este un bloc coerent, el nu mai este măcinat de impulsuri contrare decât la suprafaţă.
Un alt tip de contradicţie, precizată de D.C.Dănişor, predomină în prezent şi anume, cea dintre stat şi societatea civilă, aflându-ne astfel în prezenţa a două impulsuri contrare pe de o parte cel statal şi, pe de altă parte, cel al societăţii civile.
Societatea civilă tinde să scape de această reglementare şi să exercite puterea publică în afara cadrului normativ, ea nemaifiind pasivă ci politic activă, tinzând să domine statul.
Între aceste două centre de impuls politic, cel instituţional şi cel al societăţii civile, reprezentată mai ales prin intermediul partidelor, justiţia, în special cea constituţională, joacă un rol de arbitru. Rolul cheie al judecătorului în acest sistem constă în aceea că el trebuie să se păstreze într-o poziţie independentă faţă de stat şi faţă de societatea civilă, ceea ce impune o selecţie strictă a magistraţilor şi o cantonare a lor în exerciţiul propriei funcţiuni.
Această separaţie a statului de justiţie şi de societatea civilă, este demonstrată şi de intervenţia din ce în ce mai decisivă a nivelului internaţional în exerciţiul funcţiilor legislativă, executivă şi jurisdicţională[17].
Putem concluziona - din cele expuse mai sus - că societatea civilă acţionează într-un stat democratic decisiv asupra funcţiilor acestuia prin partide politice, grupuri de presiune, mass-media, etc.
Administraţia publică, este, pe de o parte, activitatea cu caracter dispozitiv şi prestator de organizare a executării şi de executare în concret a legii, iar pe de altă parte structura organizatorică prin care se desfăşoară această activitate.
În baza doctrinei din perioada interbelică, a doctrinei occidentale actuale şi a modului de reglementare prin Constituţia României din 1991 se poate afirma fără rezerve că administraţia publică este o activitate care nu mai are caracter exclusiv etatic, ci dimpotrivă, administraţia publică este realizată de stat dar şi de comunităţile locale.
Dată fiind această realitate, pe cale de consecinţă rezultă că au apărut nuanţe noi şi în ceea ce priveşte raportul între societatea civilă şi administraţia publică.
Practic, administraţia publică, atât cea centrală cât şi cea locală participă frecvent la dialoguri cu diverşi reprezentanţi ai componentelor societăţii civile.
Chiar Constituţia în articolul 102 alin.(2) crează premisele unei colaborări administraţie - societate civilă, introducând principiul cooperării între Guvern, ca autoritate ce asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, şi "organismele sociale interesate".
La nivelul administraţiei locale, înseşi principiile autonomiei locale şi descentralizării serviciilor publice, evidenţiază preocupările pentru a răspunde promt şi cât mai eficient la problemele cetăţenilor, probleme exprimate şi susţinute şi prin intermediul componentelor societăţii civile.
[1] Ernest Gellner, Condițiile libertății. Societatea civilă și rivalii ei, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 15.
[2] Idem, p. 24 - 25.
[3] J. L. Quermonne, Les régimes politiques occidentuax, Seuil, Paris, 1986, p. 191; Ion Deleanu, Premisele și mecanismele statului de drept, Revista "Dreptul", nr.12/1993.
[4] Ernest Gellner, op. cit., p. 84.
[5] Idem, p. 63.
[6] Idem, p. 179 și 180.
[7] Idem, p. 104.
[8] Idem, p. 179.
[9] Idem.
[10]Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., 1975, p. 242.
[11] Nouveau Petit Larousse illustré, 1926, p. 283.
[12] Ernest Gellner, op. cit., p. 172 - 176.
[13]Hegel, Principiile filozofice ale dreptului, Ed. Academiei, București, 1969, p.288.
[14]I.Deleanu, Premisele și mecanismele statului de drept, Revista Dreptul, nr. 12/1993.
[15]G.Burdeau, Le statut du pouvoir dans L’Etat, Ed. Dalloz, p.156 și urm.
[16]Dan Claudiu Dănișor,Drept constituțional și Instituții politice, vol. II, Editura Europa, 1996, p. 101 și urm.
[17]D.C.Dănișor, Drept constituțional și Instituții politice, vol. II, Editura Europa, 1996, p.101 și urm.