În ştiinţa dreptului constituţional cercetarea statului, ca instrument principal de conducere a societăţii din punct de vedere al modului de organizare şi de guvernare, abordează existenţa unor diferite forme de stat.
În determinarea formelor de stat pot fi luate în considerare elemente diferite. De exemplu, în funcţie de elementele considerate în cadrul conceptului mai general de formă de stat apar un număr de noţiuni derivate, cum sunt cele de formă de guvernământ, structură de stat şi regim politic.
În situaţia în care caracterizarea modului de organizare şi de guvernare a unui stat se face în funcţie de condiţiile specifice de constituire a anumitor organe ale statului, în special a organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului, se abordează forma de guvernământ. Atunci când însă în caracterizarea modului de organizare a unui stat se urmăreşte să se determine dacă este unitar sau dacă este constituit din mai multe state membre, se cercetează forma structurii de stat.
În cazul în care se analizează şi se urmăreşte să se răspundă la întrebarea care sunt metodele prin care se înfăptuieşte puterea de stat, luând în considerare măsura în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt asigurate, trebuie să se facă referire la regimul politic al statului.
Regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor, metodelor şi mijloacelor prin care se realizează puterea. Regimul politic are determinări mult mai complexe decât raporturile dintre puteri şi modul lor de organizare, care constituie totuşi un element definitoriu al regimului politic.
Regimul parlamentar utilizează ca bază ideea colaborării puterilor. Este un sistem politic în care separaţia puterilor - presupunând autonomia funcţională a celor trei categorii de organe, îndeosebi a legislativului, şi existenţa unor mijloace specifice de presiune reciprocă - se caracterizează prin supleţe şi dinamism.
Regimul parlamentar este un regim politic în care organul executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să colaboreze în exercitarea funcţiilor etatice şi dispun de mijloacele politice care le permit să se controleze mutual[1].
Deşi autorităţile publice (în principal Parlamentul şi Guvernul) sunt autonome, ele au zone de interferenţă din punct de vedere funcţional. De exemplu, Guvernul are dreptul la iniţiativă legislativă, dreptul de a participa la lucrările Parlamentului, de a-şi angaja răspunderea politică, dreptul de a demisiona. Pe de altă parte, Parlamentul învesteşte Guvernul, îl poate demite prin moţiunea de cenzură, îi controlează activitatea.
Executivul este bicefal, existând un şef de stat şi un Guvern care, chiar dacă provin din voinţa aceluiaşi Parlament, au un statut diferit. Guvernul, ca organ colectiv şi solidar, nu este subordonat şefului statului şi nu răspunde de activitatea sa în faţa acestuia, ci în faţa Parlamentului, care îl poate demite.
Guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate parlamentară provenită din interiorul propriului partid sau pe o coaliţie parlamentară constituită în scopul desemnării Guvernului şi pentru a sprijini activitatea acestuia. Guvernul, prin intermediul şefului statului, poate recurge la disoluţia Adunării, provocând astfel un arbitraj popular, prin organizarea de noi alegeri.
Șeful statului, în principiu nu răspunde politiceşte în faţa Parlamentului, dar prerogativele pe care le are şeful statului sunt condiţionate în exerciţiul lor de voinţa parlamentară, iar actele emise în exercitarea prerogativelor sale sunt supuse contrasemnării primului ministru.
Parlamentul este singurul ales prin sufragiu universal, el postulându-se astfel în unic reprezentant al naţiunii şi tot din acest motiv, în autoritate preeminentă faţă de celelalte autorităţi.
Regimul prezidenţial se bazează pe ideea separării organice a puterilor în stat, dar în acelaşi timp şi pe colaborarea lor funcţională.
În regimul prezidenţial autorităţile publice sunt rigid autonome, practic fără interferenţe semnificative, existând o strictă repartizare a atribuţiilor între puterea legislativă şi cea executivă.
Cele două puteri sunt independente. Această independenţă este marcată şi prin faptul că, principial, ele nu dispun de instrumente de presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor.
Executivul este monocefal, preşedintele fiind în acelaşi timp şeful statului şi şeful Guvernului.
Guvernul nu acţionează ca organ colegial şi solidar, membrii săi fiind simpli colaboratori ai şefului statului şi întru totul subordonaţi şi dependenţi faţă de acesta.
Șeful statului şi al guvernului are largi şi substanţiale prerogative întrucât el este legitimat prin sufragiu direct sau printr-un grup de electori.
În principiu, Parlamentul nu cenzurează activitatea preşedintelui, dar nici acesta nu poate provoca dizolvarea Parlamentului.
Un regim constituţional perfect încadrabil în scheme teoretice preelaborate nu există. Problemele practicii constituţionale sunt întotdeauna mult mai prolifice decât soluţiile anticipativ şi sumar preconizate.
Regimurile mixte sau semi-prezidenţiale sunt produsul unor combinaţii de elemente aparţinând unor regimuri politice diferite, în special regimul prezidenţial şi cel parlamentar.
Având drept criteriu raporturile dintre puteri, regimurile semi-prezidenţiale se pot grupa în trei categorii:
- regimul convenţional, în care are preeminenţă Parlamentul, primul ministru aflându-se sub conducerea şi controlul acestuia;
- regimul prezidenţialist, în care hegemonia aparţine preşedintelui mai ales pentru că majoritatea din organul legislativ şi majoritatea constituită ca suport al preşedintelui sunt concertate;
- regimuri intermitent prezidenţiale, întrucât preşedintele şi primul ministru îşi protejează atribuţiile executive, cu intensităţi variabile şi în funcţie de circumstanţe.
Regimurile mixte nu reprezintă o categorie omogenă. Fiecare ţară prezintă un model propriu.
În România funcţionează regimul semiprezidenţial. Sub acest aspect Constituţia României prezintă câteva elemente de originalitate, ea decretând o republică prezidenţială care funcţionează, în mare măsură, după regulile esenţiale ale republicii parlamentare.
Sistemul românesc se aproprie de cel prezidenţial numai prin modalitatea de alegere a preşedintelui, dar se îndepărtează de acest model de regim sub aproape toate celelalte aspecte. Ataşându-se regimului parlamentar îi atribuie acestuia o dimensiune în plus, deloc neglijabilă: angajarea răspunderii politice a Preşedintelui prin intermediul Parlamentului.
[1] C. Debbasch, Y. Daudet, Lexique de termes juridiques, Dalloz, Paris, 1981, p. 251.