Pin It

A vorbi despre o societate administrativă presupune a analiza din perspectivă psihologică fenomenele care se produc în cadrul administraţiei publice.

            O astfel de discuţie este absolut necesară ţinând seama de faptul că o componentă esenţială a structurii  organizatorice numite administraţie publică este personalul şi de faptul că raţiunea de a exista a administraţiei este slujirea cetăţeanului.

            În întreaga lume[1] se fac studii, analize, statistici din care să reiese cum se simte un funcţionar în structura organizatorică în care lucrează, dacă are sau nu satisfacţii profesionale, cum înţelege relaţiile cu beneficiarii activităţii sale şi pe cele cu colegii, respectiv, cu supraordonaţii şi subordonaţii, toate acestea în vederea obţinerii de performanţe în activitatea administrativă  şi pentru a găsi metodele optime prin care cetăţeanului să îi fie soluţionate cererile. Psihosociologia este ştiinţa care ocupă locul principal în activitatea de realizare a unor astfel de studii.

            Herbert Simon a revoluţionat domeniul studiilor de <<public administration>>. El a criticat teoria clasică, arătând că pentru fundamentarea teoriei administrative sunt vitale studiile privind comportamentul agenţilor organismelor administrative.

            Max Weber[2] trebuie amintit în contextul acestui subiect. El este acela care a elaborat studii ce pot fi considerate pietre de temelie în edificiul analizei sociologice a birocraţiei. A adus în prim plan raporturile dintre exerciţiul unei autorităţi de tip legal - raţional (caracteristică statului modern) şi o formă de organizare birocratică (caracterizată prin profesionalism şi ierarhie)[3].

            Este incontestabil faptul că ştiinţa administraţiei studiază administraţia şi din punct de vedere sociologic. Se poate vorbi de o sociologie politică având ca preocupare să evidenţieze implicarea administraţiei în soluţionarea problemelor politice, legătura administraţie - politică (în condiţiile în care administraţia a depăşit condiţia de simplu executant) şi de o sociologie a organizaţiilor care se preocupă tocmai de fenomenul birocratic.

            Studiile lui Max Weber pot fi considerate punct de plecare în sociologia organizaţiilor, iar Herbert Simon a contribuit la dezvoltarea sa prin teoria comportamentului administrativ.

            În analiza psihologiei funcţionarului din administraţie trebuie să se aibă în vedere specificul raportului juridic administrativ şi anume faptul că obligatoriu unul din subiectele acestui raport juridic este un reprezentant al autorităţii statale sau al autorităţilor administraţiei publice locale şi poziţia subiectelor raportului juridic este de inegalitate juridică, adică intervine obligativitatea existenţei unui raport de conformare a cetăţeanului faţă de decizia autorităţii administrative ca urmare a legitimităţii administraţiei publice obţinută în urma procesului electoral, caracteristică fundamentală a statului de drept.

            Specialiştii psihologiei sociale atunci când analizează psihologia funcţionarului public lucrează cu trei noţiuni: atitudinea funcţionarului, comportamentul şi moralul  acestuia.

            Atitudinea funcţionarului este definită de specialiştii din domeniul psihologiei sociale ca fiind dispoziţia relativ stabilă a subiectului de a acţiona sau de a reacţiona într-un anumit mod într-o situaţie dată.[4] Atitudinea este mult mai încărcată de afectivitate, ea fiind mai greu de modificat decât simpla opinie. Deseori atitudinea este determinată de subconştient nu de raţionament. Atitudinea nu trebuie privită ca fiind sinonimă cu comportamentul, pentru că prin comportament se înţelege actul efectiv îndeplinit de subiect în timp ce atitudinea reliefează predispoziţia la potenţiala îndeplinire a acestui act.

            Se impune precizat ca atitudinea se exprimă în cea mai mare parte a situaţiilor prin două modalităţi: una pozitivă (a fi pentru ceva sau pentru cineva) sau una negativă (a fi împotriva a ceva sau a cuiva).

            Vorbindu-se despre atitudinea funcţionarului public, în literatura de specialitate[5] s-a exprimat convingerea că trebuie făcută distincţie între noţiunile "spirit de serviciu" şi "spirit de categorie", care mai este numit şi "spirit de corp".

            Prin "spirit de serviciu" trebuie înţeles sentimentul pe care îl dovedesc funcţionarii, care lucrează în cadrul aceluiaşi serviciu, de a constitui un grup distinct, având originalitate şi trăsături proprii. Este ceea ce se exprimă prin "particularismul serviciului" sau "spirit de casă". Spiritul de serviciu se concretizează în practică printr-un ataşament mai mult sau mai puţin conştient la autonomia serviciului, la tradiţiile sale şi prin ostilitate faţă de tot ceea ce ar putea aduce atingere integrităţii, autorităţii sau renumelui serviciului respectiv.

            Pentru a clarifica noţiunea de "spirit de corp" trebuie precizat că prin "corp" se înţelege ansamblul funcţionarilor recrutaţi în acelaşi mod, aplicându-li-se prevederile aceluiaşi statut, având aceleaşi posibilităţi de carieră şi fiind chemaţi să îndeplinească sarcini similare. Membrii corpului au conştiinţa apartenenţei la un grup care are valorile sale, normele sale, interese proprii care îl disting de alte corpuri şi adeseori îl opun altor corpuri, ei având o atitudine favorabilă faţă de tot ceea ce poate determina creşterea prestigiului corpului şi ostilă faţă de orice amestec din afară.

            Chiar dacă din consideraţiile anterioare ar părea că se confundă spiritul de serviciu cu spiritul de corp,  în realitate aceste concepte diferă pentru că în practică între noţiunea de serviciu şi cea de corp nu există identitate.

            Importanţa studiului psihologiei funcţionarului public rezultă şi din aceea că atitudinea fiecărui funcţionar faţă de grupul căruia îi aparţine - fie serviciu, fie corp - este diferită. Există funcţionari total devotaţi grupului, există funcţionari total indiferenţi sau chiar ostili acestui grup (dar cei ostili în mod sigur ajung să se autoexpulzeze din grup) şi sunt moderaţi, categorie despre care se poate afirma că este preponderentă.

            Evident, atitudinea fiecărui funcţionar este determinată nu numai de relaţiile din interiorul grupului căruia îi aparţine, ci de ansamblul relaţiilor sociale.

            Analiza psihologiei funcţionarului public trebuie să cuprindă şi un studiu amănunţit privind atitudinea acestuia faţă de obiectivele, de scopurile serviciului în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea.

            În literatura de specialitate[6] s-a precizat că activitatea oricărui funcţionar, la orice nivel s-ar situa el în ierarhie, este sau ar trebui  să fie orientată spre anumite scopuri care nu sunt altceva decât misiunile unităţii administrative în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea. Întrucât scopurile serviciului public, deşi, în general sunt definite prin texte de acte normative, totuşi, prin modul de definire lasă posibilitatea existenţei unor interpretări, pe cale de consecinţă se deduce că atitudinea fiecărui funcţionar faţă de misiunile respective va avea o coloratură specifică în funcţie de modul propriu de percepere a mesajului textului.

            În ceea ce priveşte atitudinea funcţionarului faţă de scopurile serviciului în care lucrează se impune subliniat că în procesul de recrutare şi de formare profesională a funcţionarilor trebuie să se pună accent pe dezvoltarea spiritului lor de analiză şi sinteză pentru ca aceşti viitori funcţionari atunci când vor deveni practicieni să poată acţiona echilibrat, pe baza unei gândiri obiective, preîntâmpinându-se astfel tendinţa de a absolutiza sau de a exagera primordialitatea importanţei scopurilor serviciului în care lucrează, deci implicit a muncii sale. O activitate instructiv-educativă corespunzătoare îi oferă viitorului funcţionar imaginea corectă asupra sistemului administraţiei publice, îl ajută să înţeleagă că acest sistem este asemeni unui angrenaj care nu poate fi funcţional în lipsa unei roţi şi că el ca funcţionar este o rotiţă în angrenaj sau un dinte al unei roţi, atunci când privim funcţionarul ca element component al unui subsistem al sistemului administrativ.

            Întorcându-ne la noţiunea de comportament al funcţionarului[7], se impune subliniat că psiho-sociologia analizează comportamentul individual încercând să îl încadreze în anumite categorii generice.

            Ca exemplu pot fi amintite următoarele comportamente:

  • ca urmare a inadaptabilităţii sale, sau ca urmare a pasiunii pentru un alt domeniu de activitate, un funcţionar solicită transferarea sa la un alt serviciu;
  • un funcţionar execută lent şi cu întârziere o dispoziţie primită;
  • un membru în consiliul local sau în consiliul judeţean votează împotriva sau în favoarea unui proiect de document.

            Scopul studiilor psiho-sociale asupra comportamentului funcţionarilor publici este acela de a cunoaşte, prin generalizări făcute pe baza concluziilor privind pe fiecare subiect în parte, tendinţele comportamentale cu caracter general ale diferitelor categorii de funcţionari, de a cunoaşte principalii factori având rol în determinările comportamentale, astfel încât să se găsească pârghiile şi modalităţile optime prin care să se influenţeze conduita funcţionarului în timpul activităţii sale zilnice de o manieră care să-i crească eficienţa.

            Cercetători ca Herbert Simon şi Chester Barnard, din domeniul psiho-sociologiei administrative, au arătat că motivaţiile care îi animă  pe funcţionari se clasifică în " scopuri personale" şi " scopuri legate de organizaţie".

            Scopurile legate de organizaţie se referă la creşterea sau menţinerea prestigiului grupului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul respectiv, la apărarea tradiţiilor şi la conservarea specificităţii acestui grup, în timp ce "scopurile personale" pot fi grupate conform opiniei autorilor citaţi în patru categorii:

  • dorinţa de a se proteja împotriva ameninţărilor şi riscurilor, în condiţiile în care stabilitatea pe funcţie este doar sporadic reglementată în diverse legi;
  • creşterea nivelului de trai;
  • aşa cum arată Michel Crozier[8] creşterea puterii (autorităţii) personale este un scop important în automodelarea comportamentului funcţionarului;
  • aspiraţia către prestigiu (chiar dacă nu totdeauna este posibil a se distinge între putere şi prestigiu, în condiţiile în care adeseori prestigiul nu este altceva decât corolarul puterii).

            De altfel, dacă se urmăreşte atent comportamentul candidaţilor în campaniile electorale, comportament pe baza căruia aceştia urmăresc să îşi creeze imaginea în faţa electoratului pentru a obţine voturile acestuia, este suficient pentru a înţelege enumerarea făcută de specialistul francez.

            Un al treilea concept cu care se lucrează în analiza psihologiei funcţionarului este "moralul".

            În timp ce noţiunile de "aptitudine" şi "comportament" aveau caracter analitic, "moralul" este o noţiune cu caracter sintetic, el înglobând aceste noţiuni.

            Moralul poate fi definit ca maniera în care individul trăieşte şi interpretează situaţia concretă în care se află. Moralul are conform clasificării făcută de specialişti trei niveluri:

  • moral ridicat, corespunzător unei stări de mulţumire, de optimism;
  • moral mediu, corespunzător unei stări de echilibru, aflată între optimism şi pesimism;
  • moral scăzut, corespunzător unei stări de nemulţumire, de pesimism.

            Analiza psihologiei funcţionarului în general şi a funcţionarului public în special implică studiul cumulativ al atitudinii şi comportamentului individual raportate la nivelul moralului.

            Ca factori (indicatori)[9] de care trebuie să se ţină seama într-un asemenea context se pot aminti:

  • siguranţa locului de muncă;
  • orarul de lucru;
  • nivelul de efort fizic şi intelectual;
  • nivelul salarizării;
  • nivelul de responsabilitate;
  • perspectivele de avansare;
  • cadrul material în care îşi desfăşoară activitatea (organizarea locului de muncă);
  • prestigiul funcţiei în societate;
  • relaţiile de colaborare şi de subordonare din sistem;
  • atitudinea publicului faţă de funcţionar.

            Evident că pentru a înţelege psihologia funcţionarului trebuie efectuate studii şi în ceea ce priveşte influenţa asupra activităţii acestuia a următorilor factori:

  • vârsta, ştiut fiind că un funcţionar tânăr este dornic de a se integra rapid, de a se adapta, dar în măsura în care este primit într-o atmosferă neprielnică el poate deveni inadaptabil şi îşi poate rata cariera;
  • vechimea în specialitate, întrucât în activitatea administrativă vechime înseamnă acumulare de experienţă, înseamnă abilitate în activitatea zilnică;
  • experienţa profesională anterioară intrării în administraţie;
  • temperamentul individului;
  • sexul;

            Din acest punct de vedere se impune precizat că într-un stat democratic, în care este garantată egalitatea între sexe, femeile trebuie să aibă şanse egale de acces în administraţie, cu atât mai mult  cu cât prin firea lor femeile au un dezvoltat spirit organizatoric şi comunicativ. Din păcate, deşi cadrul legal este creat, se observă că există încă un număr foarte mic de femei în funcţii administrative de decizie şi chiar de execuţie.

  • şcoala la care s-a realizat formarea profesională a funcţionarului, ştiut fiind că fiecare instituţie de învăţământ are trăsături specifice şi direcţii proprii de acţiune în pregătirea cursanţilor;
  • un factor de influenţă a comportamentului profesional al funcţionarului destul de controversat este originea socială.

            Deşi discriminarea pe baza originii sociale ar fi un fenomen neconstituţional, totuşi nu se poate nega că această origine are un rol important în comportamentul individului.

            Originea socială influenţează nivelul educaţiei şi natura acesteia, educaţia minorului având o influenţă fundamentală asupra întregii vieţi a fiecărui om atât din punct de vedere al realizării profesionale cât şi pe plan personal.

 

[1] Bernard Gournay, op. cit., p. 149-151.

[2] Max Weber: 1864 - 1920.

[3] Antonie Iorgovan, op. cit., p. 181, nota de subsol 86.

[4] Bernard Gournay, op. cit., p. 149.

[5] Idem.

[6] Bernard Gournay, op. cit., p. 155.

[7]În timp ce atitudinea funcționarului este predispoziția la a îndeplini un act, comportamentul este conduita efectivă prin care se împlinește actul respectiv.

[8] Michel Crozier, în Le phénomène bureaucratique, p. 193, citat de Bernard Gournay în op. cit., p. 158.

[9] Aceștia sunt factorii de care a ținut seama N. Walker în ancheta britanică făcută pe bază de chestionar, ale cărei rezultate le prezintă Bernard Gournay în op. cit., p. 161.