Responsabilitatea miniştrilor a fost definită prin Convenţia de la Paris din 19 august 1958 pentru organizarea definitivă a Principatelor Române. Astfel, potrivit art. 15 alin. 2 al Convenţiei, miniştrii sunt răspunzători de violarea legilor şi mai ales de orice risipă a banilor publici. În caz de încălcare a îndatoririlor, miniştrii vor putea fi judecaţi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea putând fi pusă în mişcare de domnitor sau de Adunarea electivă (Parlamentul) cu votul a două treimi dintre membrii acesteia.
Constituţia României din 1866 reglementează expres şi în detaliu responsabilitatea miniştrilor, stabilind că fiecare din cele două Camere ale Parlamentului (Senatul ori Camera Deputaţilor) sau Domnul pot să-i acuze pe miniştri şi să-i trimită în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a fi judecaţi, aceasta fiind singura autoritate publică competentă şi care se va întruni în şedinţă comună a secţiilor (unite) art. 101. În anul 1879 s-a adoptat şi prima lege a responsabilităţii ministeriale care extinde dispoziţiile, “legilor penale ordinare” aplicabile faptelor comise de funcţionarii publici în exerciţiul funcţiunii lor precum şi cele ale particularilor şi asupra miniştrilor. Această lege a responsabilităţii ministeriale din 1879 merge mai departe, reglementând pe lângă pedeapsa penală principală detenţiunea, prevăzută de Codul Penal şi pedeapsa complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice de la 3 ani până la sfârşitul vieţii ministrului condamnat la pedeapsa detenţiei. Responsabilităţii ministeriale o regăsim reglementată şi prin Constituţia din 1923.
Art. 109 din actuala Constituţie, întitulat “răspunderea membrilor Guvernului”, stabileşte două categorii de răspundere şi anume: o răspundere politică a Guvernului în ansamblul său în faţa Parlamentului şi o răspundere juridică penală sau civilă, după caz. Fiecare ministru emite acte administrative care pot genera prejudicii unor persoane fizice sau juridice şi astfel se poate ajunge la angajarea răspunderii civile a ministrului. Dar, răspunderea civilă poate fi generată şi din răspunderea solidară a Guvernului. Răspunderea politică a Guvernului este o răspundere solidară a fiecărui membru al Guvernului împreună cu ceilalţi membri – miniştri sau alţi membri – pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. În Legea de organizare şi funcţionare a Guvernului şi a ministerelor, nr. 90/2001, se arată că „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi, şi prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministrul (art. 27 alin. 1).
Răspunderea juridică a membrilor Guvernului este reglementată în detaliu prin Legea responsabilităţii ministeriale, nr. 115/1999[1].
Răspunderea politică a Guvernului constă în demiterea sa de către Parlament prin retragerea votului de încredere acordat cu ocazia investirii, ca urmare a unei moţiuni de cenzură, promovată împotriva Guvernului. Moţiunea de cenzură poate fi generată fie de activitatea curentă defectuoasă a Guvernului fie în urma angajării răspunderii Guvernului, în faţa Parlamentului pe un program, o declaraţie politică generală sau un proiect de lege. Dacă în termen de 3 zile după prezentarea unuia dintre cele trei documente de mai înainte se depune moţiune de cenzură ce este votată de majoritatea membrilor camerelor reunite ale Parlamentului (art. 114 coroborat cu art. 113 din Constituţie). În cadrul răspunderii politice, membrii Guvernului îşi pierd astfel calitatea avută, Guvernul fiind demis.
Răspunderea penală a membrilor Guvernului ca orice răspundere juridică penală este personală şi se angajează în legătură cu fapte considerate de lege ca fiind infracţiuni, săvârşite în calitatea de membrii ai Guvernului. Răspunderea penală fiind personală, va fi stabilită în raport de contribuţia fiecăruia, de comportamentul său.
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele Românei au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dintre faptele ce pot conduce la angajarea răspunderii penale a unui membru al Guvernului, aşa cum este stabilit prin Legea responsabilităţii ministeriale nr. 115/1999 extragem: prezentarea cu rea-credinţă a unor date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României, privitor la activitatea Guvernului sau a unor ministere, ascunzându-se în acest mod săvârşirea unor fapte ce pot aduce atingere intereselor statului, folosirea funcţiei pentru câştigarea unor licitaţii sau atribuirea unor autorizaţii, sau alte facilităţi, pentru care s-au încasat ori urma să fie încasate sume de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite (de exemplu, sponsorizarea unor deplasări turistice) (art. 8 din lege). Toate aceste avantaje primite se confiscă, iar în cazul că nu mai pot fi restituite se confiscă contravaloarea lor.
Ministrul care a fost condamnat definitiv va fi demis de Preşedintele României la propunerea primului-ministru. Dacă s-a cerut începerea urmăririi penale a unui membru al Guvernului Preşedintele României poate să-l suspende din funcţie. În situaţia ca un membru al Guvernului este trimis în judecată, primul-ministru sau ministrul justiţiei vor sesiza pe Preşedintele României, care prin decret trebuie să constate că persoana în cauză este suspendată din funcţia de membru al Guvernului de la data când rechizitorul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţa supremă este singura autoritate competentă să judece o asemenea cauză. Cercetarea penală, întocmirea rechizitoriului de trimitere în judecată sau emiterea ordonanţei de începere a urmăririi penale sunt de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Esenţial este calitatea de membru al Guvernului la momentul săvârşirii faptei şi nu calitatea neapărat la data descoperirii faptei, cercetării sau judecării acesteia.
[1] Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 334 din 20 mai 2002, cu modificările următoare.