Contenciosul administrativ român are rădăcini adânc înfipte în istoria ţării noastre. El are o evoluţie istorică deosebită, determinată fiind de modificările ce au avut loc de-a lungul timpului în istoria ţării. Contenciosul administrativ a fost instituit pentru prima dată în ţara noastră prin Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, după sistemul francez.
În perioada 11 februarie1864-12 iulie1866, contenciosul administrativ a fost realizat de către Consiliul de stat care avea trei categorii de atribuţii:
- în materie legislativă(de pregătire a proiectelor de legi);
- administrativă;
- de contencios administrativ (rezultă din Legea de organizare a Consiliului de Stat).
Art.51 din Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat arată că atribuţiile de contencios administrativ ale Consiliului de Stat se exercitau:
- în contra hotărârilor miniştrilor date cu exces de putere sau cu nerespectarea dispoziţiilor legilor şi regulamentelor în fiinţă;
- în contra hotărârilor sau actelor de executare emise de prefecţi sau alţi agenţi administrativi, date cu neresăpectarea legilor şi regulamentelor;
- în contra hotărârilor comisiunilor de lucrări publice, precum şi în toate cazurile de natură contencios-administrativă ce i se vor atribui printr-o anumită lege.
Cu privire la repararea pagubelor prin acte administrative ilegale, art.33 al aceleiaşi legi prevedea că, “în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoană juridică, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul jurisdicţiunilor tribunalelor, decât în cazul care anume se va determina de lege sau în cazul în care părţile vor da în scris că sunt mulţumite de hotărârea Consiliului”.
Potrivit art.54: „hotărârile Consiliului de Stat în materie contencioasă se citesc în public, se transcriu într-un registru special şi se vor înainta ministrului respectiv”, iar art.55: „dacă hotărârea este definitivă, sau dacă se dă cu mulţumirea părţilor, se va executa prin ministerul respectiv sau prin decret domnesc –care se vor anula sau modifica, după caz, potrivit hotărârii Consiliului de Stat, actul administrativ atacat în contencios administrativ”. Privind natura activităţii Consiliului de Stat, profesorul G.C. Raricescu spunea: „În această fază, Consiliul de Stat francez, a fost cel care servise, în mare parte, ca model legiuitorului român”.
În perioada 12.iulie1866 - 1 iulie 1905
După înlăturarea domnitorului Al. Ioan Cuza, Consiliul de Stat a fost desfiinţat, iar atribuţiile de contencios administrativ au trecut treptat în competenţa instanţelor judecătoreşti, respectiv curţile de apel şi instanţele judecătoreşti de drept comun.
Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Legea pentru împărţirea diferitelor atribuţiuni ale Consiliului de Stat din 12 iulie 1866, iar atribuţiunile lui în materie de contencios administrativ au fost împărţite. Potrivit art.7 din Legea din 12 iulie 1866, “toate cauzele deferite Consiliului de Stat, ca instanţă superioară a consiliilor judeţene sau a comitetelor permanente, prin art.27 al Legii rurale, se vor judeca de curţile de apel respective, cu recurs în casaţie pentru cauză de incompetenţă şi de exces de putere”, iar conform art.8, „celelalte afaceri de natură contencioasă, pe care Consiliul de Stat le judecă, sau pe temeiul legii sale constitutive sau în temeiul unei legi speciale, se vor judeca de instanţele judecătoreşti, după regulile ordinare”.
De la 1866 şi până în 1905, particularul nu putea cere despăgubiri decât pe calea dreptului comun, dar actul administrativ continua să-şi producă efectele.
În această perioadă, în temeiul excepţiei de ilegalitate, instanţele judecătoreşti verificau legalitatea unor acte administrative şi dacă le apreciau că sunt ilegale, la pronunţarea soluţiei nu ţineau seama de cuprinsul acestora.
În perioada 1 iulie 1905 - 25 martie 1910
La 1 iulie 1905 a fost adoptată Legea pentru reorganizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (sau legea Bădărău). Prin această lege, Sectiunea a III-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie devine competentă să judece recursurile „în contra regulamentelor şi ordonanţelor făcute cu călcarea legii de puterea centrală, judeţeană, comunală sau de alte autorităţi publice, în afară de actele de guvernământ, precum şi recursurile în contra decitziilor şi ordonanţelor prefecţilor, primarilor şi a altor autorităţi publice prin care s-ar viola u drept patrimonial, precum şi în contra refuzului acestor autorităţi de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept”.
În articolul 62 al prezentei legi se afirmă că: „actul administrativ casat se socoteşte ca şi cum nu ar fi fost şi nu are nici o putere”, deci, contenciosul era doar un contencios de anulare.
Este neindoielnic că legiuitorul din 1905 a voit să înfiinţeze în această formă un contencios de anulare, adică „un mijloc judecătoresc de a cerceta legalitatea actelor administrative şi de a hotărî anularea lor.”
În perioada 25 martie 1910- 17 februarie 1912
Prin Legea Curţii de Casaţie şi Justiţie din 25 martie 1910 (numită şi legea „Toma Stelian”), sistemul contenciosului administrativ instituit prin Legea din 1905, a fost desfiinţat, iar cauzele de această natură se soluţionau de către tribunalele de judeţ. Astfel art.74 prevedea că: „ pricinile dintre particulari şi stat, judeţe şi comune sau alte autorităţi publice, pentru vătămarea drepturilor particularilor prin acte administrative de autoritate, se vor judeca de urgenţă şi cu precădere asupra tuturor celorlalte afaceri.” .
Acelaşi articol reglementează unele reguli de procedură, iar în art.75 sunt cuprinse norme ce reglementează modul de executare al creanţelor particularilor de către autorităţile administrative obligate la plată.
În perioada 17 februarie 1912- 23 decembrie 1925
Prin Legea de reorganizare a Curţii de Casaşie şi Justiţie din 17 februarie 1912 (numită şi „Legea Cantacuzino”), cauzele de contencios administrativ se atribuie din nou Secţiei a III-a. Astfel, se prevedea că această secţie judecă: „ recursurile acelora care s-ar pretinde vătămaţi în drepturile lor, printr-un act administrativ de autoritate făcut cu călcarea legii, precum şi recursurile în contra refuzului autorităţilor administrative de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept.”. Erau exceptate actele de guvernământ.
În perioada 23 decembrie 1925 – 9 iulie 1948
Constituţia din 1923 reglementează în articolul 99 dreptul celor vătămaţi printr-un decret sa o dispoziţie semnată su contrasemnată de un ministru de a obţine despăgubiri, precizându-se că „actul ilegal al ministrului nu descarcă de răspundere solidară pe funcţionarul care a contrasemnat, decât în cazul când acesta a atras atenţia ministrului în scris”.
În art. 107, alin.3 din Constituţia din 1923 se arată: ”Cel vătămat în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune făcut cu călcarea legilor şi a regulamentelor, fie cu rea-voinţă a autorităţilor de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instanţele judecătoreşti pentru recunoaşterea dreptului său”.
În alin. 4 al aceluiaşi articol se arată că : „Organele puterii judiciare judecă dacă actul este ilegal, îl pot anula sau pot pronunţa daune civile până la data restabilirii dreptului vătămat, având şi căderea de a judeca şi cerearea de despăgubire, fie contra autorităţilor administrative chemate în judecată, fie contra funcţionarului vinovat”. În aliniatul 5 se prevede că: ”Puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar”.
În aplicarea prevederilor constituţionale din art.107 din Contituţia de la 1923, a fost adoptată Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925. Astfel, în ţara noastră a început o nouă perioadă care a durat până în iulie 1948.
Prin această Lege, în temeiul Constituţiei din 1923, în ţara noastră s-a instituit un contencios administrativ de plină jurisdicţie ce se caracteriza prin aceea că instanţa putea anula actul administrativ de autoritate ilegal, putea obliga autoritatea administrativă la rezolvarea cererii şi putea acorda despăgubiri pentru acoperirea pagubelor produse prin actul administrativ ori prin refuzul de a rezolva o cerere pentru recunoaşterea dreptului său.
În perioada 9 iulie 1948 – 1 septembrie 1967
În 1948 contenciosul administrativ a fost desfiinţat. Lipsea în primul rând obiectul proprietăţii private care fusese desfiinţată prin actul de naţionalizare din 11 iunie 1948, la care s-au adăugat, începând cu anul 1949, cooperativizarea, care de fapt desfiinţa şi proprietatea privată a ţăranilor asupra pământului şi a inventarului viu şi mort din gospodariile ţărăneşti. Abia Constituţia din 1965, în art.34, vorbeşte de dreptul de petiţonare, pentru ca în art. 35 să prevadă că: ”Cel vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente în condiţiile prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubelor”.
În perioada septembrie 1967- decembrie 1990
În ţara noastră, contenciosul administrativ a fost înfăptuit de către instanţele judecătoreşti în condiţiile Legii nr. 1/26 iulie 1967 cu privire la judecata de către tribunale a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale.
Contenciosul administrativ era unul de plină jurisdicţie. Tribunalul, judecând cererea, putea să oblige pe pârât să emită un act administrativ ori un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. În cazul admiterii cererii, tribunalul va hotărâ şi asupra despăgubirilor cerute. „Executarea celor dispuse prin hotărâre judecătorească se va face în termenul stabilit în cuprinsul ei iar în lipsa acesteia, nu ami târziu de 30 de zile de la comunicarea hotărârii” (art.11).
Art. 14 prevede că dispoziţiile Legii nr.1/1967 nu sunt aplicabile:
- actelor administrative privind apărarea ţării, securitatea statului sau ordinea publică;
- actelor în care organul administrativ participă ca persoană juridică de drept civil;
- cererile organizaţiilor de stat privitoare la actele administrative;
- actelor administrative de jurisdicţie şi cele pentru controlul cărora legea prevede o altă procedură jurisdicţională decât cea din prezenta lege.