După îndeplinirea procedurii prealabile se poate formula acţiunea în justiţie în 30 de zile de la primirea răspunsului autorităţii emitente a actului administrativ urmare promovării recursului graţios sau de la expirarea celor 30 de zile în care autoritatea trebuie să dea răspunsul.
Acest termen este un termen de prescripţie susceptibil de suspendare, întrerupere, repunere în termen, însă acţiunea trebuie formulată la instanţă în termenul maxim de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Acest termen de un an a fost considerat termen limită de prescripţie sau termen de decădere. Indiferent cum l-am denumi, literatura juridică este unanimă în a aprecia că termenul de un an este termen limită.
Cât priveşte Legea nr. 1/1967, aceasta prevedea un termen mai scurt, de 6 luni, iar Legea contenciosului administrativ din 1925 nu prevedea nici un termen, arătând că aceste acţiuni pot fi intentate oricând.
Referitor la competenţa teritorială a instanţelor care soluţionează acţiunile în contencios administrativ, în lege se prevede că aceasta aparţine instanţei în circumscripţia căreia domiciliază reclamantul.
În literatura juridică s-a arătat că această prevedere legală este în favoarea reclamantului, care însă poate să renunţe la favoarea prevăzută de Legea 554/2004 şi să introducă acţiunea la instanţa de domiciliu a pârâtului, în conformitate cu dispoziţiile din dreptul comun (art. 5 din Codul de procedură civilă).
În acţiunea introdusă reclamantul poate cere anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei suferite prin încălcarea dreptului pe care legea i-l recunoaşte şi pe care autoritatea administrativă l-a încălcat.
Nu este obligatoriu ca prin aceeaşi acţiune, reclamantul să ceară atât anularea actului cât şi repararea pagubei, deoarece este posibil ca la data introducerii acţiunii în anularea actului administrativ, reclamantul să nu cunoască paguba şi întinderea acesteia.
Iată de ce el poate formula şi separat acţiune în repararea pagubei. În acest caz termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuie să cunoască întinderea pagubei.
În sprijinul acţiunii sale reclamantul are obligaţia de a depune actul pe care îl atacă sau după caz răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul pretenţiei sale juridice.
În cazul în care n-a primit nici un răspuns la cerere va depune la dosar copia cererii sale adresată autorităţii publice cu menţiunea că este conformă cu originalul.
În cazul în care reclamantul nu are actul administrativ sau acest act a fost dat în formă orală se pune problema dacă împotriva acestor acte se poate formula acţiune în contencios administrativ.
În partea consacrată actelor administrative, am arătat că acestea din punct de vedere al formei pot fi: scrise, orale şi implicite.
Menţiunea din Legea nr. 554/2004 referitoare la obligaţia de a depune instanţei o copie a actului administrativ contestat se referă la actul administrativ scris, ceea ce nu însemnează că împotriva actelor administrative orale nu s-ar putea introduce acţiune în contencios administrativ.
Cu privire la modalitatea verbală de existenţă a actului administrativ, în practica judecătorească interbelică s-a consemnat actul administrativ sub forma unui ordin telefonic, prin care o autoritate administrativă interzicea organizarea unui bal.
Este preferabil însă ca persoana care a primit un refuz pe cale telefonică să stăruie la autoritatea respectivă pentru a transmite ulterior şi nota telefonică scrisă.
În cazul acestor acte verbale, ca şi atunci când reclamantul nu mai are actul administrativ pe care îl contestă, instanţa va cere administraţiei pârâte să-i comunice de urgenţă actul atacat şi orice alte lucrări şi lămuriri necesare pentru soluţionarea cauzei printre care şi referirea la modalitatea orală a existenţei actului administrativ contestat.
Acelaşi lucru se va cere de către instanţă şi în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a cererii privitoare la un drept pe care reclamantul îl are, potrivit legii.
În cazul în care autoritatea publică nu răspunde de îndată cererii instanţei, va fi obligată să plătească statului o amendă, într-un anumit cuantum, pentru fiecare zi de întârziere.
Această sumă se va imputa persoanei vinovate de netrimiterea relaţiilor solicitate.
Acţiunea în contencios administrativ se timbrează potrivit legii, cu taxa prevăzută pentru acţiunile cu caracter nepatrimonial sau patrimonial de drept comun, fără a se putea depăşi o anumita sumă.
Introducerea acţiunii nu suspendă executarea actului administrativ contestat.
În temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 instanţa de judecată sesizată la cererea reclamantului, poate dispune suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea acţiunii, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente.
Cererea de suspendare se soluţionează de urgenţă chiar şi fără citarea părţilor, iar hotărârea pronunţată este executorie de drept.
Cererea de suspendare a executării poate fi formulată prin acţiunea în care se solicită anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi despăgubiri, însă poate fi introdusă şi separat, cu condiţia ca acţiunea de bază, în anularea actului, să se afle pe rolul instanţei.
În măsura în care se renunţă de către reclamant la capătul de cerere privind anularea actului administrativ nu se mai justifică admiterea capătului de cerere privind suspendarea executării actului administrativ, o hotărâre contrară ar fi nelegală şi netemeinică.
Acţiunea în contencios administrativ trebuie motivată în fapt şi în drept.
Motivarea în fapt cuprinde împrejurările pe care îşi întemeiază reclamantul acţiunea, iar motivarea în drept a acţiunii, reprezintă invocarea temeiului legal al acţiunii, făcându-se, în primul rând, referire la Legea nr. 554/2004.
În acţiune se menţionează şi dovezile (probele) de care înţelege să se folosească reclamantul în susţinerea acţiunii sale.