O dată învestită cu acţiunea în contencios administrativ, instanţa are a cerceta existenţa dreptului subiectiv al reclamantului şi ilegalitatea actului administrativ prin care i se încalcă acest drept .
De aceea şi soluţiile pe care le adoptă instanţele judecătoreşti rezolvă, în principiu, cele două aspecte: anularea totală sau parţială a actului administrativ şi recunoaşterea dreptului pretins.
De fapt, din ilegalitatea actului a cărui anulare se cere şi din încălcarea dreptului subiectiv al reclamantului rezultă şi paguba materială sau morală de care este ţinută să răspundă autoritatea pârâtă
În afară de anularea totală sau parţială a actului administrativ, instanţa poate obliga autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau un înscris pentru realizarea dreptului pretins de reclamant.
Cât timp în Legea nr. 554/2004 nu s-a făcut vreo diferenţiere între actele administrative individuale şi cele normative s-a considerat că se poate introduce acţiune şi împotriva actului administrativ normativ pe care se întemeiază actul administrativ individual.
În cazul acţiunii în contencios administrativ împotriva unui act administrativ normativ niciodată nu se va preceda la anularea întregului act normativ, ci doar a dispoziţiei din el care a stat la baza actului administrativ individual contestat.
Şi în temeiul Legii nr. 1/1967 se permitea cenzurarea actului administrativ normativ, însă doar pe calea excepţiei de ilegalitate, lucru care de altfel, se întâmplă, cel mai frecvent, şi în practica actuală, sub imperiul Legii contenciosului .
Această situaţie se prezintă astfel: se introduce acţiunea în contencios administrativ împotriva unui act administrativ individual, pentru că acesta lezează direct dreptul unei persoane, şi constatându-se că acest act individual se bazează pe un act administrativ normativ ilegal, se anulează actul administrativ individual ilegal şi se reţine în considerentele hotărârii (nu în dispozitiv) nelegalitatea dispoziţiei din actul administrativ normativ.
De precizat că în temeiul Legii nr. 1/1967 instanţa era obligată să trimită la organul administraţiei de stat care emisese actul normativ ce prevedea dispoziţiile nelegale, copie după hotărârea judecătorească prin care, pe calea excepţiei de ilegalitate, constata nelegalitatea acelor dispoziţii, pentru ca organul respectiv să hotărască dacă mai menţine sau nu acele dispoziţii.
În prezent, în art. 18, al.2 din Legea nr. 554/2004 se menţionează că instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.
Din moment ce se face referire la competenţa instanţei de a se pronunţa asupra legalităţii actelor care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, se înţelege că un astfel de act poate fi şi actul administrativ normativ.
Constatarea ilegalităţii actelor administrative normative sau individuale supuse judecăţii echivalează în fapt cu anularea lor.
În acelaşi mod se analizează şi legalitatea unor operaţiuni administrative care aşa cum am mai arătat, nu sunt acte administrative pentru că nu produc efecte juridice prin ele însele (este vorba de procese-verbale, referate etc.).
Aceste operaţiuni administrative care pot fi nelegale, în cazul în care au influenţat nelegalitatea actelor administrative supuse judecăţii, vor fi şi ele desfiinţate.
Alte modalităţi de restabilire a legalităţii în domeniul administraţiei publice prin hotărârea pronunţată de instanţă, pot fi, aşa cum prevăd disp. art. 18, al. 1 din Legea nr. 554/2004 obligarea autorităţii administrative la emiterea unui certificat, adeverinţe, înscrierea la concurs şi(sau) obligarea la plata daunelor materiale şi morale cerute.
Toate aceste măsuri se iau pentru că Legea contenciosului a prevăzut calitatea de control de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ (restabilirea întregii situaţii a persoanei vătămate).
De aceea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale.
Sub acest aspect dispoziţiile Legii nr. 554 sunt deosebite de cele ale Legii nr. 1/1967 întrucât reclamantul are dreptul să fie despăgubit nu numai pentru daunele materiale, cum prevedea şi Legea nr. 1/1967, ci şi pentru daune morale cauzate, ca urmare a încălcării dreptului prin actul administrativ, ori în caz de refuz manifest sau implicit de a satisface reclamantului pretenţia juridică privitoare la un drept recunoscut de lege .
Sub un alt aspect, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 1/1967 acţiunea în daune nu putea fi formulată decât împotriva autorităţii administrative pârâte.
În conformitate cu dispoziţiile din Legea nr. 554/2004 acţiunile în justiţie prevăzute în aceasta lege pot fi formulate şi personal împotriva funcţionarului autorităţii pârâte care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicita plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere.
În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata daunelor solidar cu autoritatea publică.
La rândul său persoana acţionată astfel în justiţie poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să semneze actul, a cărui legalitate totală sau parţială, este supusă judecăţii.
Expresia “persoana care a elaborat actul” nu este clar formulată şi apreciem că sensul ei este de persoana care a emis actul.
De altfel, din interpretarea disp. art. 16 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 care se referă la eventualitatea chemării în garanţie a superiorului ierarhic de la care a primit ordinul scris să semneze actul, rezulta că intenţia legiuitorului a fost de a se referi la răspunderea funcţionarului care a emis actul administrativ ilegal şi nu cel care l-a elaborat, care l-a întocmit.
Semnătura funcţionarului pe actul administrativ este o operaţiune care condiţionează valoarea juridică a actului administrativ şi prin ea se manifestă, de fapt, voinţa juridică exprimată de funcţionarul care a emis actul.
Cât priveşte expresia “elaborare a actului juridic”, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că aceasta implică diferite forme de participare a funcţionarului administraţiei publice la pregătirea, emiterea şi executarea actelor administrative prin operaţiuni administrative care nu produc efecte juridice şi nu pot justifica acţiunea în daune a reclamantului contra funcţionarilor administraţiei pârâte.
Cât priveşte acţiunea în daune care se poate formula şi împotriva funcţionarului administraţiei pârâte, atunci când se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, o condiţie a răspunderii este ca refuzul să provină de la un funcţionar care are în competenţa sa atribuţii privitoare la realizarea dreptului solicitat de reclamant.
Acţiunea în daune se poate folosi şi separat de acţiunea în anularea actului administrativ atunci când întinderea prejudiciului nu este cunoscută reclamantului la data judecării acţiunii în anulare (art. 12). Termenul de prescripţie în acest caz curge, conform disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, de la data la care cel vătămat a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.
Temeiul hotărârii judecătoreşti pentru desdăunarea reclamantului, constă în culpa administraţiei pârâte, exprimată în ilegalitatea actului administrativ emis, sau a refuzului de a satisface pretenţia juridică a reclamantului, în legătură cu dreptul acestuia, iar în legătură cu funcţionarul public vinovat, temeiul îl constituie vinovăţia acestuia cu privire la emiterea actului sau la refuzul nejustificat de satisfacere a pretenţiei juridice a reclamantului.
Prin obligarea, în solidar, a autorităţii administrative cu funcţionarul vinovat se dă posibilitatea reclamantului de a cere executarea hotărârii faţă de oricare dintre cei doi pârâţi.
În practică s-a constatat că reclamantul preferă să-şi recupereze paguba de la autoritatea publică, pentru că este solvabilă şi el intră mai repede în posesia sumelor pretinse.
Autoritatea pârâtă care a fost obligată să plătească daune reclamantului prin acţiunea în contencios administrativ are acţiune în regres contra funcţionarului care se face vinovat de emiterea actului ilegal sau de refuzul nejustificat de a satisface pretenţiile juridice ale reclamantului.
Conform disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 hotărârile instanţelor de contencios administrativ pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare .
Împotriva hotărârii pronunţată de tribunal ca primă instanţă de contencios administrativ, recursul se introduce la Curtea de Apel, iar împotriva hotărârii pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel, recursul se introduce la Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie.
Recursul este suspensiv de executare şi se judecă de urgenţă. În cadrul admiterii recursului, instanţa de recurs casează sentinţa primei instanţe şi rejudecă litigiul în fond pronunţând o hotărâre definitivă cu privire la soluţionarea cauzei.
Ca o derogare de la dreptul procesual comun, chiar şi Curtea Supremă de Justiţie când casează sentinţa va rejudeca litigiul în fond (nu este vorba de cazurile în care se impune casarea cu trimitere).