Serviciile publice se prestează şi se consumă atât în sectorul privat cât şi în cel public. Raportul privat-public este o problemă de alocare eficientă a resurselor ţinând cont că în economia de piaţă liberă motorul dezvoltării este concurenţa.
Instituţia fundamentală a economiei de piaţă este proprietatea privată care nu trebuie să fie exclusivă dar să fie dominantă.
Sunt însă şi servicii publice care satisfac nevoi ale unor colective largi de persoane şi care nu se consumă prin intermediul pieţei (Huidumac C., Rogojanu A., 1998, p. 34)
Cele două axe ale figurii de mai sus reprezintă criteriile care delimitează patru sectoare cu anumite caracteristici în care evoluează serviciile publice.
- Sectorul privat de piaţă (1): generează toate funcţiile private individuale non societare, iar resursele sunt alocate prin piaţă;
- Sectorul public non-piaţă (2): grupează administraţiile publice, iar alocarea resurselor nu se face prin piaţă;
- Sectorul public de piaţă (3): grupează toate întreprin-derile aflate în proprietatea statului integral sau parţial, iar alocarea re-surselor se face prin mecanismul pieţei dar şi cu un anumit grad de intervenţie guvernamentală;
- Sectorul privat non-piaţă (4): grupează administraţii private non lucrative, dar care anga-jează personal salarial şi în acest fel prin distribuirea veniturilor partici-pă la producţie.
Unele servicii publice evoluează într-o piaţă captivă adică parte sau totalitate a unei pieţe în care un singur produ-cător vinde un serviciu fie pentru că este în poziţia de mono-pol, fie că are un anumit avans sau originalitate în materie de tehnologie. („Dictionnaire commercial de l’Academie des sciences commerciales”, 1979, p. 158)
Există servicii publice care funcţionează în pieţe in-complete (de fapt situaţii de „eşec al pieţelor”) în care preţu-rile nu reflectă exact toate costurile implicate. Spre exemplu, poluarea produsă de diverşi agenţi economici reprezintă o afectare a funcţiei de utilitate a alimentării cu apă şi impune costuri care nu sunt incluse în preţurile produselor şi serviciilor acelor agenţi economici. Această noţiune introdusă de A. Marchall la începutul sec. XV este externalitatea care poate fi pozitivă sau negativă şi care ocoleşte în fapt piaţa.
Tot în situaţii de eşec al pieţei se află bunurile publice care sunt bunuri „fără rival” şi de la care nu poate fi exclus ni-meni, adică bunuri de la care nu poţi opri lumea să le consume şi a căror disponibilitate nu este afectată de numărul consuma-torilor. (Vlădescu C. – coord. -, 2000, p. 49)
Ele se caracterizează prin indivizibilitatea ofertei şi a utilizării (ex.: apărarea naţională). În servicii precum producţia şi distribuţia energiei electrice, a gazelor, aducţiunii de apă etc., indivizibilitatea există nu pentru că ar fi imposibilă producţia privată, ci pentru că presupune existenţa şi utilizarea unor fonduri foarte mari.
Toate aceste considerente argumentează concluzia că piaţa serviciilor publice este o piaţă complexă, eterogenă şi specifică.
Complexă pentru că în analiza ei intervin un număr foarte mare de factori de influenţă.
Eterogenă pentru că utilizatorii sau consumatorii au caracteristici obiective şi subiective diferite, ceea ce impune o ofertă diferenţiată şi programe de marketing de promovare foarte bine adaptate la diferitele categorii de clientelă.
Specifică deoarece coexistenţa sectorului public cu cel privat se justifică prin faptul că valorile sociale necesită ajus-tări în distribuţia veniturilor care rezultă din jocul liber cerere-ofertă.