Odată cu apariţia constituţiilor scrise, principiul separării, echilibrului puterilor în stat s-a bucurat de o largă aplicare. În unele constituţii principiul nu este înscris expres dar, modul în care sunt echilibrate puterile , vorbeşte de existenţa lui.
De exemplu, în Constituţia SUA (1787) primele trei articole: acordă puterea legislativă federală congresului; puterea executivă preşedintelui; iar puterea judecătorească tribunalelor. Acordarea puterii legislative Congresului prin art.1 implică faptul că ramurile executivă şi judecătorească sunt delimitate prin actele legislative promulgate de Congres. Acest lucru este subliniat prin art.VI şi II care, respectiv, denumesc aceste acte legislative, “legea supremă a ţării” şi indică preşedintelui sp “aibă grijă” ca ele “ să fie corect aplicate”[1].
La fel şi constituţiile Spaniei, Belgiei denumeşte autorităţile statale ca puteri.
Unele constituţii (Elveţia, Republica Moldova) prevăd expres principiul separării puterile în stat în legislativă, executivă şi jurisdicţională.
Alte constituţii (România) nu divizează autorităţile în puiteri, nu folosesc termenul separarea puterilor, însă, realizează echilibrul autorităţilor care exercită puterea.
Principiul separării, echilibrului puterilor în fiecare stat este aplicat în raport direct cu forma de guvernământ. Aceasta, indiferent care ar fi, comportă două aspecte bine conturate: 1) Separaţia parlamentului vis-à-vis de guvern; 2) separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii fapt ce permite controlul acestora prin judecători independenţi[2].
În regimul prezidenţial (SUA) preşedintele concentrează în mâinile sale toată puterea executivă, autoritatea acesteea provenind dintr-o investitură populară. Din aceste considerente el este independent de puterea legislativă (congres) şi nu poartă în faţa acesteea răspundere politică. Astfel, în regimul prezidenţial, fiecare putere este independentă în ceea ce priveşte activitatea încredinţată prin constituţie, având o serie de mijloace de influenţă una asupra celeilalte. De exemplu, preşedintele dispune de dreptul de veto, dreptul de a adresa mesaje, dreptul de a ocnvoca şi amâna congersul şi altele.
La rândul său, Congresul exercită control asupra executivului prin comisii de anchetă, votarea legilor fiscale, controlul numirii unor înalţi funcţionari de stat, controlul asupra activităţii externe prin ratificarea tratatelor etc.
Puterea judecătorească exercită influenţă asupra celorlalte două puteri prin controlul constituţionalităţii şi legalităţii legilor şi altor acte juridice. Însă, practica activităţii organelor publice ale SUA demonstrează că separarea rigidă a puterilor a dus la o creştere a rolului instituţiei prezidenţiale care a re o influenţă crescând asupra legislativului.
În regimurile semi-prezidenţiale (Franţa, Portugalia, Austria, România, Republica Moldova), ca şi în regimurile prezidenţiale, şeful statului nu răspunde politic în faţa parlamentului, însă, această răspundere o poartă guvernul în frunte cu primul munistru care este aprobat în funcţie de către parlament.
Ori cum, în sistemul semi-prezidenţial preşedintele ales de popor este considerat ca şef al executivului, necătând că atribuţiile de care dispune au mai mult un caracter reprezentativ. El propune parlamentului candidatura prim-ministrului, participă la formarea guvernului, prezidează şedinţele guvernului când asistă la ele, poate înainta demisia guvernului.
În unele condiţii, stabilite de constituţie, preşedintele poate dizolva parlamentul cu unele exepţii (Republica Moldova) preşedinţii nu au dreptul la iniţiativă legislativă, însă ei pot întoarce parlamentului, unele legi trimise spre promulgare, pentru a fi revăzute. În acest caz parlamentul este pus în faţa dilemei, ori o rediscută ori o reconfirmă dar deja cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor.
Un rol important exercitarea efectivă a puterii o au şi autorităţile jurisdicţionale, cum ar fi Curtea Constituţională, cartea administrativă (contenciosul administrativ) care nu permite încălcarea constituţiei şi abuzul de putere.
Şi în regimul parlamentar, are chiea dacă parlamentul este acela care constituie executivul, ultimul are prerogative importante şi mecanisme de a influenţa legislativul. Este adevărat, preşedinţii aleşi de către parlament au mai restrânse decât cei din regimurile semi-prezidenţiale, totuşi ei promulgă legi, convoacă parlamentul, primesc şi acreditează diplomaţi, pot dizolva parlamentul etc. Şeful guvernului deţine importante atribuţii, conduce politica generală a ţării şi răspunde de realizarea ei, fiind de fapt personajul politic principal al ţării.
Puterea judecătorească în regimurile parlamentare este organiyată după aceleaşi principii ca şi în regimurile prezidenţiale şi semi-prezidenţiale. Caracterizând regimul parlamentar Pierre Pactet a evedenţiat următoarele:
- Disocierea organelor executive şi procedura de “contreseing”;
- Responsabilitatea politică a guvernului şui dizolvarea parlamentului;
- Colaborarea guvernului cu parlamentul.[3]
[1] A se vedea mai pe larg David P.Currie, Constituţia Statelor Unite ale Americii, Comentarii, Ed.Nord-Est SRL, Iaşi, 1992, p.37-44.
[2] Maurice Duverger, Institutions politiques et droit fconstitutionnel, Paris, 1988, p.160.
[3] Pierre Pactet, op.cit., p.146.