La baza clasificării autorităţilor publice reprezentative şi determinării poziţiei lor în ordinea constituţională vom pune criteriul teritorial şi cel al competenţei materiale. După criteriul teritorial, autorităţile publice reprezentative se clasifică în centrale şi locale, ca bază servind raza teritorială în care acţionează. Această clasificare se face prin reglementare constituţională. Constituţia României şi Constituţia Republicii Moldova în articolele 58 şi respectiv 60 din Titlul III, Autorităţile publice, statuează Parlamentul ca organ reprezentativ suprem, atribuindu-i astfel poziţia supremă în ordinea constituţională în virtutea funcţiilor pe care le îndeplineşte ca unică autoritate legiuitoare a ţării şi a raporturilor sale cu alte autorităţi publice. Organului legislativ, Parlamentului, îi aparţine în mare măsură: funcţia de reprezentare, funcţia deliberativă, funcţia de selectare a personalului politic din aparatele guvernatoare, funcţia de control evidenţiate de Pierre Pactet pentru organele reprezentative.[1] Şeful statului, ca autoritate publică reprezentativă centrală, în statele care utilizează forma de guvernământ prezidenţială sau semiprezidenţială ( SUA, Franţa, Portugalia, Bulgaria, România, Republica Moldova constituţiile căror îi atribuie calitatea de reprezentant al statului), este împuternicit direct de către popor.
Altă categorie de autorităţi publice reprezentative din ordinea constituţională sunt cele locale. Poziţia lor este determinată de rolul şi funcţiile pe care le îndeplinesc la nivelul unităţilor administrativ teritoriale. Asfel, Constituţia României (art.120), Constituţia Republicii Moldova (art.112) stabilesc că autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi în condiţiile legii.
Consiliile locale formează diferite categorii în funcţie de organizarea administrativă a teritoriului: comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene, regionale, raionale.
Constituţiile unor state prevăd alegerea directă de către alegători a consiliilor de toate nivelurile, legiferându-le şi calitatea de organ reprezentativ. Constituţia Spaniei, de exemplu, stabileşte alegerea consililor municipale de către locuitorii comunei prin sufragiu universal (art.140) şi reprezentarea provinciilor de către consiliile regionale sau de alte colectivităţi cu caracter reprezentativ (art.148). Constituţia Ungariei numeşte consiliile comunale, orăşeneşti, judeţene şi de sector în capitală ca un corp de reprezentare locală (art.44.A. p.1).
Pentru ca să-şi poată îndeplini funcţiile, autorităţile publice reprezentative trebuie să fie înzestrate cu o anumită competenţă materială. Constituţia stabileşte cu stricteţe fiecărei autorităţi reprezentative limitele competenţei, în dependenţă de care aceasta ocupă o poziţie fixă în ordinea constituţională. Şi după criteriul teritorial, şi după cel al competenţei materiale poziţia autorităţilor publice reprezentative în ordinea constituţională este una şi aceeaşi, deoarece funcţia şi competenţa lor sunt racordate la colectivităţile pentru care acţionează şi ale căror interese le gestionează. Astfel, pe primul plan se situează parlamentul ca unica autoritate legislativă, după aceea şeful statului şi guvernul, ca autorităţi executive, şi apoi autorităţile reprezentative locale. Parlamentul, şeful statului şi guvernul acţionează în interesul întregii colectivităţi din sistemul social global sau, altfel zis, la nivelul statului, iar autorităţile publice reprezentative locale în unităţile administrativ-teritoriale, deci într-o anumită parte a teritoriului. În acest sens interesele locale necesită o conexiune cu cele generale realizîndu-se astfel, o “armonie” specifică oricărui sistem
Deşi în clasificarea autorităţilor publice reprezentative (în centrale şi locale) se observă o ierarhizare, ele nu se află în raporturi directe de subordonare, fiecare posedând un anumit grad de autonomie organizatorică şi funcţională. În relaţiile dintre autorităţile publice reprezentative centrale şi cele locale există totuşi o subordonare, însă de ordin funcţional: parlamentul edictează legi, iar celelalte autorităţi reprezentative sunt chemate să le execute sau să organizeze executarea lor.
[1] Pierre Pactet, op.cit., p.118.