Pin It

Dintre trăsăturile specifice autorităţilor care alcătuiesc regimul reprezentativ pe primul plan se plasează caracterul naţional.  Puterea fiind unică, inalienabilă şi indivizibilă, autoritatea publică reprezentativă  devine mandatara poporului (naţiunii).  Organele mandatare nu pot exercita în  nume propriu puterea delegată de popor prin intermediul corpului electoral, nu pot exprima  voinţa proprie, decât voinţa celui care le-a delegat puterea.

          Nici o instituţie, nici o parte componentă a autorităţii publice reprezentative nu poate exercita funcţiile acesteia din urmă. Caracterul naţional este specific numai autorităţilor publice reprezentative în întregime.

         În legătură cu caracterul naţional al autorităţilor publice reprezentative,  Bernard Chautebout susţine că organele reprezentative,  reglementate de constituţie, formând un ansamblu ales, nu pot funcţiona decât ca un corp, un ansambu, reprezentând întreaga naţiune, fiecare deputat în parte nereprezentând nimic, calitatea de reprezentant fiind atribuită organului deliberant şi nu individual membrilor săi. Rezultă deci că deputatul nu reprezintă direct alegătorii el fiind doar  unul  din  elementele   constitutive        ale  autorităţii   care,   în   ansamblul său,  reprezintă naţiunea.[1]   

         Caracterul naţional al autorităţilor publice reprezentative şi al mandatului pe care îl deţin membrii acestuia  este reglementat prin normă constituţională. Art.65  din Constituţia României, art. 68 din Constituţia   Republicii   Moldova   stabilesc : " În exercitarea  mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului", iar alineatele 2 ale articolelor menţionate: "Orice mandat imperativ este nul", conţinutul  mandatului parlamentar exprimând astfel relaţia autorităţii reprezentative cu întreg poporul (naţiunea), şi nu numai cu o parte a lui (circumscripţie electorală, grup etnic). Conţinutul mandatului parlamentar, fiind determinat de interesele poporului pe care îl reprezintă,  nu este un contract, iar alegătorii, prin faptul alegerii, nu stabilesc parlamentului drepturi şi obligaţii.[2]

         Caracterul electiv  este o altă trăsătură specifică autorităţilor publice reprezentative.   Prin alegeri  autorităţile   învestite cu dreptul de a guverna în

numele poporului obţin calitatea de a fi reprezentative şi publice.      Caracterul  electiv  îşi  are geneza în doctrina lui Montesquieu de suveranitate naţională, potrivit căreia naţiunea îşi desemnează ea însăşi reprezentanţii din  imposibilitatea de a-şi exercita nemijlocit voinţa.     Această desemnare are loc prin alegeri,  de preferinţă directe. Caracterul electiv este indispensabil legat de calitatea reprezentativă a autorităţii respective, deoarece:

         - o evidenţiază de alte organe învestite cu dreptul de a conduce, administra, conferindu-i putere deosebită;

         - crează o strînsă legătură politico-morală între electorat şi autoritatea reprezentativă;

         - oferă independenţă autorităţii reprezentative faţă de alte organe publice;

         - asigură succesiunea guvernanţilor la conducerea societăţii în funcţie de voinţa majorităţii corpului electoral, exprimată prin alegeri libere şi periodice.          

Succesiunea,  rotaţia  sau  reînnoirea  cadrului  electiv  este   o condiţie constituţională,[3]  ce  asigură  participarea  mai  largă a reprezentanţilor la exercitarea puterii şi totodată nu permite autorităţii reprezentative uzurparea şi monopolizarea puterii.

         Autorităţile  publice  reprezentative  se   mai   evidenţiază şi printr-un caracter perfect[4] sau, mai bine zis, printr-o competenţă materială absolută. Acest caracter este şi el indisolubil legat de noţiunea de suveranitate, căci pentru a realiza dreptul poporului de a dispune de el însuşi, de a fi stăpân pe soarta sa autorităţile  care-l reprezintă trebuie să dispună de plenitudinea atribuţiilor,  fiind limitate doar de constituţie şi de lege. Despre  această   limitare   se  poate  vorbi  numai  într-un sens formal, deoarece organul ales de popor edictează legi şi modifică constituţii.

       Astfel, art. 143 din Constituţia Republicii Moldova stabileşte:  "Parlamentul   este   în   drept   să  adopte  o  lege  cu  privire  la  modificarea constituţiei". În acest sens relevăm competenţa materială desăvârşită a autorităţilor publice reprezentative,  limitată doar de ele însele.

        Caracterul permanent este o altă trăsătură  care derivă chiar din condiţiile existenţei şi funcţionării puterii politice. Aceasta din urmă,  în virtutea funcţiei sale,  trebuie exercitată  permanent, fără întrerupere, fiind  inadmisibilă crearea unui vacuum de putere.

         Exercitarea  permanentă  a  puterii este  posibilă  numai   asigurându-se      stabilitate          autorităţilor reprezentative prin reglementare constituţională, legitimându-se astfel  actul de exercitare a puterii politice prin organe reprezentative. Astfel,  Constituţia Republicii Moldova (art.2), şi Constituţia României (art.2)  stabilesc: Suveranitatea  aparţine  poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative. În afară de aceasta, constituţiile, în Titlul III Autorităţile publice, numesc  organe reprezentative: Parlamentul, Şeful statului, autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală (consiliile locale şi primarii, aleşi in condiţiile legii).

         Este adevărat, autorităţile publice  reprezentative sunt alese pe un anumit termen, fixat de constituţie şi legile electorale, ceea ce nu afectează caracterul lor permanent, căci :

         - inevitabil vor fi alese noi autorităţi reprezentative, în conformitate cu  constituţia şi legile electorale,asigurându-se astfel continuitatea activităţii lor;

- competenţa materială a autorităţilor publice reprezentative nu este limitată în timp, ci  se aplică încontinuu şi necondiţionat;

         - funcţiile şi competenţa autorităţilor publice reprezentative nu pot fi exercitate de o altă   autoritate.

 

 

[1]              Bernard Chantebout, op.cit., p.95.

[2]              Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept Parlamentar, Editura Gramar,  Bucureşti, 1994, p.61.

 

[3]              Constituţia României (art.60) stabileşte durata mandatului  de 4 ani pentru ambele camere; acelaşi termen fixează şi Constituţia Republicii Moldova (art.63), a  Ungariei (art.20);  un termen de 5 ani este prevăzut pentru parlamentul Italiei (art.60).

[4]              Ion Deleanu, op.cit., p.37., Jean Gicquel, op.cit., p.131.