Iniţial, conceptul de organizare în reţea era cunoscut cu referire la instituţiile şi asociaţiile profesionale.Existenţa reţelelor personale dezvoltate în interiorul şi exteriorul organizaţiilor îşi dovedeşte utilitatea în furnizarea de informaţii, susţinerea şi progresul carierei, dar şi în realizarea altor obiective personale.
Cea mai mare parte a acestor tipuri de reţele sunt informale. În interiorul unei organizaţii aceste reţele definesc, aşa numita, organizaţie informală. Chiar şi în cea mai puternică birocraţie, între organizaţia formală şi cea informală există o stare conflictuală. Cu toate acestea, este un fapt recunoscut că fără reţele informale organizaţiile nu ar putea funcţiona. Mai mult chiar, pentru managementul executiv existenţa unei reţele informale puternice reprezintă un avantaj în promovarea deciziilor strategice, cu condiţia ca liderii reţelei să se declare susţinători ai acestor decizii.
La nivelul companiilor, afacerile se susţin prin reţele, din care fac parte furnizorii şi clienţii. Tradiţional, aceste relaţii se bazau pe un înalt nivel de încredere şi cooperare, deci pe relaţiile informale, şi mai puţin pe formalităţi legale. Intensificarea competiţiei a fost factorul esenţial ce a determinat focalizarea companiilor asupra câştigurilor, obţinute prin creşterea numărului de furnizori şi a acutizării concurenţei dintre aceştia. În acest context, relaţiile dintre diferitele puncte ale lanţului de valoare au tendinţa de a deveni conflictuale, impunându-se dezvoltarea unui cadru legislativ care să reglementeze relaţiile dintre acestea.
În ciuda acestor provocări, există suficiente exemple de companii care dezvoltă relaţii de parteneriat cu furnizorii şi care reuşesc îmbunătăţirea performanţelor de-a lungul lanţului de valoare.
.
În ultima decadă a secolului trecut, structura de reţea a fost promovată şi la nivelul sistemelor de guvernare ca oportunitate de implicare a “vocii colectivităţii”, dar, şi a altor entităţi participante la procesul de elaborare a politicilor publice sectoriale, aşa după cum afirma F. Fukuyama (2004).
Structura de reţea a fost definită de R.E. Milles şi C.C. Snow ca “un mănunchi” de organizaţii, entităţi specializate sau individuale coordonate, mai degrabă, de mecanismele de piaţă decât de cele ale unui lanţ de comandă.
În viziunea lui H.Brahami, structura de reţea reprezintă “o federaţie sau o constelaţie de entităţi de afaceri care sunt, de obicei, interdependente, legate între ele prin know-how şi care au relaţii individuale cu centrul”. Autorul asimilează rolul centrului cu cel al unui dirijor de orchestră, a cărui viziune strategică asigură atât “infrastructura” administrativă şi organizaţională comună, cât şi unitatea misiunii şi a scopului. Fiecare entitate poate fi considerată centrul unei reţele proprii.
Model structurii de reţea este complet diferit de cel al organizaţiei birocratice-democratice în în care sursa puterii este unică, principiile ierarhiei funcţiilor şi a diferitelor niveluri de autoritate implică un sistem ordonat de dominare şi de subordonare şi în care se exercită un control strict al superiorilor.
Aşadar, pentru a-şi asuma scopurile societăţii, structura birocratică trebuie să se scindeze în unităţi distincte, între care se stabilesc “legături de dependenţă mutuală şi continuă, care permit apariţia alternativei la verticalitatea birocratică şi feudalizare”