Pin It

Guvernele naţionale îşi menţin un rol decizional important, dar controlul nu este localizat la nivel supranaţional. Suveranitatea naţională este dilatată în acest proces decizional, iar instituţiile supranaţionale sunt autonome.

Descentralizarea este termenul utilizat în mod curent pentru transferul puterii (doar  o anumită parte) de la nivel central spre celelalte niveluri.

In perioada actuală, se manifestă un important interes în jurul descentralizării, chiar şi in statele dezvoltate, Liesbet Hooghe and Gary Mark  au identificat două abordări distincte şi coerente ale descentralizării, abordarea de Tip I şi abordarea de Tip II

Abordarea de Tip I se caracterizează prin: (a) jurisdicţiile au o multitudine de scopuri -; (b) membrii acestor jurisdicţii nu sunt coordonaţi; (c) număr fix de niveluri ale acestor jurisdicţii (d) întregul sistem urmăreşte o configurare uniformă. Această abordare pune accent pe dispersia autorităţii  către jurisdicţiile cu scopuri generale, necoordonate şi infelexibile durabile

Cel mai simplu sistem de acest tip este sistemul autorităţi locale:  fiecare cu propria putere şi propriile responsabilităţi, (responsabilităţi care nu sunt coordonate la nivel central.) faţă de populaţia dintr-un anumit teritoriu. În cea mai mare parte a statelor în care există cel puţin un alt nivel al autorităţii publice teritoriale acesta este legat de nivelul local în acelaşi mod în care nivelul teritorial este legat de nivelul naţional. Aceste sisteme sunt considerate ca fiind “normale”.

Sistemele de Tip II se caracterizează prin :(a) jurisdicţii cu sarcini specifice ; (b) necoordonarea membrilor; (c) număr nelimitat al  nivelurilor jurisdicţionale şi (d) configurare flexibilă.

Exemple pentru acest tip de abordare pot constitui marile zone urbane, în care responsabilitatea pentru diferitele funcţii şi servicii –educaţie, poliţie, drumuri, transport feroviar, spitale, planificare, gaz, electicitate etc- sunt împărţite între diferitele structuri, fiecare cu propria organizare, cu diferite frontiere teritoriale, cu număr variabil de sub-niveluri . Acest al doilea tip de sisteme se referă la jurisdicţii cu sarcini specifice, intersectabile şi flexibile

 Hooghe and Marks  subliniază faptul că fiecare tip de sistem funcţionează corect într-un anumit context. De asemenea, cei doi autori relevă punctele tari, dar şi pe cele slabe asociate fiecăruia dintre cele două tipuri de sisteme. (Hooghe, L. and G. Marks, 'Unravelling the Central State, but How? Types of Multi-level Governance',American Political Science Review, Vol. 97 No. 2, (2003), pp. 233-43. )

Guvernanţa este co -responsabilă pentru politicile la nivelul teritorial local Această viziune este contestată de cei care argumentează că europenii ar putea fi mult mai bine satisfăcuţi din punct de vedere al serviciilor dacă s-ar realiza coordonarea şi chiar competiţia dintre jurisdicţii- în termeni europenei dacă s-ar realiza aşa numită “geometrie variabilă”. În locul unei largi jurisdicţii la nivel european, autoritatea ar fi împărţită în multiple regimuri funcţionale specifice cu coordonare la nivelul statelor membre.

Există, din partea unor autori, opinia conform căreia  problemele proiectării jurisdicţiilor, similar alegerilor la nivelul diferitelor paliere teritoriale,  sunt fractale. Difuzia luării deciziei pornind de la palierul central al statului ridică probleme fundamentale de proiectare care pot fi conceptualizate ca două tipuri de constrângeri ale guvernanţei. Aceste două tipuri sunt coerente şi reprezintă răspunsuri alternative la problemele fundamentale de coordonare. Pe baza argumentelor se poate concluziona că  aceste două tipuri de guvernanţă reflectă concepte distincte ale comunităţii.

.           În studiile referitoare la UE guvernanţă multinivel este moneda curentă la care apelează atât teoreticieni cât şi decidenţi.

Guvernanţa multinivel iniţial descria un “sistem de negocieri continue între guvern şi nivelurile teritoriale-supranaţionale, naţionale, regionale şi locale” care erau distinctive în politicile structurale ale UE (Marks 1993, 392; Hooghe 1996), dar în prezent acest termen este aplicat într-o perspectivă mult mai largă. (Hooghe and Marks 2001). In cadrul studiilor UE a fost, de asemenea, analizată difuzia deciziei în reţelele informale, dar coordonate ale politicilor.  (Peterson 2001).

Romano Prodi, fost preşedinte al Comisiei Europene, sublinia nevoia de creştere a eficacităţii guvernanţei multinivel, afirmând că  : “posibilitatea de atingere a  unui real dinamism, a creativităţii şi legitimării democratice în UE este potenţialul care există  de-a lungul diferitelor niveluri ale guvernanţei”

În Cartea Albă a Guvernanţei din 2001, Comisia Europeană caracteriza UE ca “ bazându-se pe guvernanţa multinivel în care fiecare actor contribuie cu propriile cunoştiinţe şi capabilităţii la succesul întregului exerciţiu.”

In sistemul multinivel provocarea reală este  reprezentată de stabilirea unor reguli clare  referitoare la cum este  partajată, şi nu separată, competenţa; doar într-o viziune integrată, globală  şi nu exclusivistă, Statele membre şi toţi cetăţenii Uniunii putând fi siguri că interesele lor sunt cel mai bine reprezentate. (Comisia Europeană, 2001, 34–35).

În domeniul relaţiilor internaţionale, reconfigurarea autorităţii este un subiect deosebit de incitatnt  pentru teoreticienii şi cercetătorii. Literatuta referitoare la cooperarea multilaterală şi guvernanţa globală relevă condiţiile specifice în care guvernele naţionale crează regimuri internaţionale. Un punct de pornire este articolul publicat în 1982 de către Robert Keohane şi în care este analizată cererea şi oferta pentru ca regimurile internaţionale să reducă costurile de tranzacţie şi să limiteze incertitudinea asimetrică.

James Rosenau argumentează că guvernele naţionale au pierdut teren în faţa reţelelor corporaţiilor,  societăţilor profesionale, grupurilor de advocacy, organizaţiilor neguvernamentale.

Aceste sfere de autoritate deşi asigură conformitatea sunt ne-ierarhizate, fluide şi în special, non-guvernamentale şi adesea non-teritoriale (Rosenau 1997).

Federalismul este examinat din perspectiva alocării optime de autoritate de-a lungul palierelor guvernamentale şi din perspectiva modalităţilor de interacţiune a acestor paliere.

În ultimii ani, conceptele specifice federalismului au fost transferate spre regimurile internaţionale, şi în particular  spre UE.  Au fost, de asemenea, întreprinse eforturi  în direcţia măsurării  descentralizării regionale şi locale (Garman, Haggard, and Willis 2001; Rodden 2002; Treisman 1999). Teoriile deductive au analizat guvernanţa multinivel în termeni de cerere şi ofertă pentru jurisdicţii.

Studiile asupra guvernării locale în UE  sunt focalizate aupra guvernanţei multinivel policentrică. De aproximativ patru decenii punctele de vedere contrare referitor la dimensionarea corespunzătoare şi diviziunea funcţiilor au fost dezbătute cu privire la  guvernanţa locală şi metropolitană..

 

Guvernanţa flexibilă

Dispersia guvernanţei de-a lungul mai multor jurisdicţii este mult mai flexibilă comparativ cu concentrarea guvernanţei într-o jurisdicţie. Guvernanţa eficientă ajustează jurisdicţiile pentru a realiza un echilibru între punctele tari şi punctele slabe ale centralizării (Marks and Hooghe 2000).

A spune că guvernanţa multinivel este mai eficientă decât guvernarea centralizată nu echivalează cu identificarea eficienţei drept caută principală a guvernanţei multinivel. Extinderea guvernanţei este rezultatul unei serii de factori politici, constrângeri legale,  dependenţe şi identităţi. (Marks şi Hooghe 2000).

Jurisdicţiile  au calitatea de a reuşi punerea în valoare a  economiilor de scală, eficientizarea sistemelor de impozitare, facilitarea unei mai eficiente redistribuiri, intensificarea pieţelor de schimb, etc. . Jurisdicţiile mari se pot confrunta cu probleme serioase când răspund cu aceeiaşi politică unor sisteme diferite, de exemplu ecologice, sau problemelor  unei populaţii heterogene.Guvernarea centralizată este criticată datorită lipsei de sensitivitate la variaţiile eficienţei în cazul diferitelor politici. Economiile de scală sunt caracterizate mai repede de producerea de bunuri publice ( capital intensiv) decât de servicii (muncă intensivă) deoarece economiile accrue de la costuri spre ieşiri (Oakerson 1999). Astfel, economiile de scală în domeniul infrastructurii sunt cu mult mai mari decât în domeniul educaţiei.

Jurisdicţiile scală largă sunt de tipul capital intensiv, iar jurisdicţiile de scală mică  sunt de tipul muncă intensiv