Transformarea ierarhiei tradiţionale într-o structură de reţea conduce la crearea unor locuri comune de formulare a problemelor şi căutare a soluţiilor şi în care pot fi exprimate o varietate de idei. În aceste “adevărate câmpuri de luptă” sunt implicate un număr suficient de mare de actori, fiecare reprezentând scopuri, viziuni şi interese diferite. Gradul de participare şi modalităţile de acţiune ale fiecărui actor participant la reţea sunt diferite, astfel că, în comparaţie cu organizaţiile unitare sau ierarhiile clasice, aceste structuri sunt caracterizate prin elasticitate.
O definiţie mai elaborată şi larg acceptată a conceptului este cea formulată de către Hufen şi Ringeling (1990). Aceştia consideră sistemele structurate în reţea ca fiind sisteme sociale în care personajele dezvoltă modele de interacţiune şi comunicare ce prezintă o oarecare permanenţă şi care sunt dirijate către problemele şi programele politice. Pe scurt, aceste sisteme reprezintă adevărate “structuri de guvernare”.
Dezvoltarea unui sistem eficient de comunicare între grupurile ce alcătuiesc reţeaua conduce la un câştig potenţial pentru actul guvernării, materializat nu neapărat în “a face mai mult”, ci, mai degrabă, în capabilitatea de stăpânire a provocărilor produse de un mediu complex şi dinamic.
Fluxul informaţional dintre elementele reţelei este vital pentru eficacitatea direcţiilor strategice, iar sistemele informaţionale sunt considerate principalele active ale reţelei. Comunicarea electronică şi reducerea costurilor comunicării la distanţă fac posibil dialogul rapid în interiorul reţelei, în toate direcţiile ca şi facilitatea transmiterii mesajelor din orice punct spre toţi membrii reţelei. Sunt create, în acest mod premisele interacţiunii între toţi actorii reţelei, oportunitate care devine tot mai aproape de realitate, pe măsură ce entităţile reţelei se manifestă ferm în direcţia asumării autonomiei.
Treptat, centrul reţelei, chiar dacă într-o anumită fază a deţinut supremaţia, nu mai poate exercita un control total asupra entităţilor reţelei. În aceste circumstanţe, guvernarea capătă un sens mai larg, reprezentând efortul politic şi de colaborare al tuturor actorilor din reţea, spre deosebire de modelul tradiţional, în care guvernarea era considerată personajul dominant. Acest fapt evidenţiază polemica privind poziţia administraţiei centrale în raport cu ceilalţi actori ai reţelei.
Aşa după cum sublina L.G. Popescu (2005), similar organizaţiilor, sistemele politice în reţea pot fi privite ca structuri mixte de interdependenţă verticală şi orizontală. Extinderea rolului altor actori participanţi la reţea nu implică reducerea rolului administraţiei ci dezvoltarea unor forme decizionale suplimentare, ca răspuns la creşterea complexităţii şi a interdependenţei. În acest context, semnificaţia conceptului de decizie politică capătă dimensiuni deosebit de complexe.
Procesul decizional se circumscrie, aşadar, unui model de comunicare, consultare, coordonare, negociere, compromis, schimb, delegare şi lăsarea deciziei la latitudinea grupurilor implicate. Ca rezultat, aceste procese guvernamentale sunt mai difuze, mai abstracte, mai complicate şi într-o oarecare măsură, mai puţin eficiente decât în cazul guvernării ierarhice tradiţionale.
În concluzie, guvernarea trebuie interpretată, după cum sublinia Melisseu (1993) ca un sistem de procese în care guvernul joacă un rol important, dar variabil, alături de mulţi alţi actori.
Cele mai moderne abordări conceptualizează formularea şi implementarea politicilor ca procese interactive cu multe personaje ale căror derulări şi finalităţi pot fi înţelese doar prin prisma informaţiilor şi puterii pe care le deţin aceste personaje implicate. Abordarea sistemică a conceptului de politică publică sectorială este cu menţiunea că se impun atenţiei o serie de observaţii suplimentare.
O primă observaţie, din perspectiva sistemului în reţea, ar fi aceea că personajele implicate interacţionează nu numai pe durata procesului examinat dar şi înainte şi după finalizarea politicii publice sectoriale.
O a doua observaţie se referă la faptul că, de multe ori, personajele interacţionează în procesul supus cercetării, dar şi în alte domenii. Recunoaşterea faptului că procesul supus cercetării nu este singura scenă de manifestare a interacţiunii între personajele implicate, chiar şi numai pentru perioada studiului, facilitează înţelegerea legăturilor dintre activităţile şi interacţiunile care au loc în procesul examinat, şi care sunt, aproape inevitabil, induse prin experienţă în alte procese de interdependenţă.
A treia observaţie este că, din perspectiva sistemului structurat în reţea personajele implicate în procesul supus examinării sunt influenţate şi de personaje secundare, care nu joacă un rol direct în interacţiunea studiată, dar sunt conectate la reţea. Se poate constata că unele organizaţii dintr-un sistem politic în reţea vor avea întotdeauna un rol secundar, dar nu lipsit de importanţă, fiind sursa influenţelor indirecte asupra celorlalte entităţi ale reţelei.
Un avantaj al perspective sistemului în reţea este acela că poate fi folosit pentru direcţionarea atenţiei spre o structură mai largă de interdependente. În loc de a presupune că influenţele se manifestă prin interacţiuni directe şi observabile (fie relaţii personale, fie relaţii între reprezentanţii intereselor instituţionalizate) abordarea prin structura în reţea facilitează examinarea modului în care o structură lărgită are efecte asupra comportamentului personajelor individuale, asupra conţinutului deciziilor şi eforturilor de implementare a politicilor publice sectoriale.
În general, aceste observaţii explică de ce ca urmare a interacţiunilor dintre personaje, desfăşurarea şi rezultatul unei politici sectoriale diferă de procesul previzionat.
Caracteristicile structurii de reţea a sistemelor de guvernare sunt cele dezvoltate în continuare.
Multiformitatea este caracteristica dominantă a structurii de reţea, fiind expresia implicării unui număr relativ mare de personaje, fiecare dintre aceştia având propriile scopuri, viziuni şi interese. Este important de reţinut că participarea acestor personaje nu este uniformă, ci variază la schimbările mediului, în funcţie de nivelul de receptibilitate al fiecăruia..
Consecinţa acestei caracteristici este că nivelul de sensibilitate al actorilor, la semnalele normative, poate să difere foarte mult. Fiecare dintre actori va reacţiona cel mai bine la un anumit “semnal”. Structura de reţea a sistemelor administraţiei include atât persoane cât şi instituţii. Unii actori sunt implicaţi în mod individual, alţii sunt reprezentanţii altor sisteme sau grupuri profesionale. În acest fel, caracterul multiform al reţelei este parţial determinat de faptul că actorii participanţii diferă ca tip, nivel de conglomerare şi bază de reprezentare.
În plus, multiformitatea este dată şi de configuraţia mai mult sau mai puţin, distinctă a scopurilor, viziunilor, intereselor şi resurselor proprie fiecărui personaj al reţelei.
Izolarea reprezintă cea de-a doua caracteristică a structurii în reţea. Actorii dintr-o reţea au o anumită autonomie, ceea ce conduce la o relativă izolare faţă de mediul în care aceştia se manifestă.
Fiecare actor are propriul său sistem de referinţă şi reacţionează doar la semnalele ce intră în rezonanţă cu acest sistem. Cu alte cuvinte, participanţii la reţea sunt interesaţi, cu prioritate, de propriile interese, dar şi de cele ale participanţilor ale căror sisteme de referinţă sunt compatibile cu ale lor.În aceste circumstanţe, un actor din reţea va renunţa la izolare şi va coopera doar dacă va considera că instrumentele politice utilizate se încadrează în sistemul său de referinţă. În cazul în care normele care stau la baza instrumentelor legislative şi de reglementare nu sunt percepute de către acesta în acord cu propriile norme, utilizarea acestora se va dovedi ineficientă şi ineficace.
Cea de-a treia caracteristică este interdependenţa existentă între elementele oricărei reţele.
Aceasta se exprimă prin mai multe variabile: financiare, competenţe, suport politic, spaţiu etc. Caracteristica se referă implicit la motivele pentru care o multitudine de personaje participă la elaborarea politicilor. În general, configuraţia structurii de reţea este stabilită pe baza principiului conform căruia, fiecare participant îmbogăţeşte capacitatea procesului politic cu resurse, know-how, activităţi şi că fără această participare procesul politic ar fi mai puţin funcţional din punct de vedere al legitimităţii, eficacităţii şi eficienţei.
Interdependenţa trebuie înţeleasă ca rezultanta compunerii a doi vectori. Primul vector este reprezentat de actorii reţelei care controlează resurse sau instrumente ale puterii, relevante pentru realizarea scopurilor.
Cel de-al doilea vector considerat este definit prin efectele pozitive sau negative ce se repercutează asupra actorilor reţelei, în condiţiile în care, unul dintre ei reuşeşte să-şi atingă scopurile. Aceasta înseamnă că, pentru realizarea propriilor scopuri, participanţii la reţea trebuie să coopereze sau să negocieze între ei. Rezultă aşadar, că interdependenţa se bazează atât pe scopurile comune ale participanţilor la reţea, cât şi pe cele conflictuale. De obicei, interdependenţa se referă la relaţii între grupuri de interese distincte, ceea ce face ca acestea să fie orientate asupra dezvoltării şi controlului relaţiilor de putere (Crozier şi Friedberg, 1977).