Descentralizarea în sensul cel mai larg înseamnă transferarea unor atribuţii de la nivel central la nivel regional/local, acestea realizându-se fie prin transferul de la nivelul central către unităţile administrative fie prin detaşarea unor servicii publice de sub autoritatea centrală sau locală şi acordarea personalităţii juridice în îndeplinirea atribuţiilor.
Ca modalitate de organizare administrativă, în cazul organizării descentralizate, statul nu îşi asumă singur sarcina administrării, ci o împarte, în anumite proporţii, cu alte categorii de persoane juridice. Prezenţa persoanelor juridice de drept public, având o organizare autonomă şi organe alese, este o altă caracteristică a organizării descentralizate.
Sistemul descentralizării înlocuieşte puterea ierarhică, care este specifică centralizării, cu puterea distribuită.
În România principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare,
se regăsesc în textul Legii 195/2006: principiul subsidiarităţii, principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate, principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu competenţele ce le revin şi principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil bazat pe criterii şi reguli obiective. În acest proces intervin doi termeni asemănători dar diferiţi respectiv deconcentrarea şi descentralizarea. În timp ce deconcentrarea reprezintă redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către administraţia publică centrală către structurile proprii de specialitate din teritoriu, descentralizarea reprezintă transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
Descentralizarea nu este un simplu proces de coborâre a nivelului decizional ci un
proces de distribuire a responsabilităţii între diferite nivele manageriale ale autorităţilor publice (Popescu, 2007). Principiul maximei descentralizări se suprapune peste principiul
vizibilităţii strategice: pentru fiecare decizie majoră, autoritatea/responsabilitatea trebuie să fie plasată la cel mai mic nivel, unde toate variabilele relevante procesului decizional sunt vizibile şi bine cunoscute. De asemenea trebuie avute în vedere şi echilibrările orizontale şi verticale ale bugetelor locale care intervin. Echilibrarea orizontală a bugetelor locale reprezintă tranferul de resurse financiare din unele venituri ale bugetului de stat către bugetele locale pentru acoperirea diferenţelor de capacitate financiară dintre unităţile administraţiei teritoriale. Echilibrarea verticală a bugetelor locale reprezintă transferul de resurse financiare din unele venituri ale bugetului de stat către bugetele locale pentru completarea sau asigurarea în totalitate, după caz, a necesarului de finanţare pentru furnizarea serviciilor publice şi utilităţi publice descentralizate. În aceste procese trebuie să existe o corelaţie mare între descentralizarea pe principiul subsidiarităţii şi descentralizarea fiscală. Stabilirea unui anumit nivel a raportului centralizare/descentralizare reprezintă o problemă dificilă de rezolvat pentru România. Descentralizarea nu este un obiectiv final iar o analiză comparativă a avantajelor şi dezavantajelor unui anumit raport trebuie raportată la gradul de dezvoltare a guvernanţei . Descentralizarea aduce câteva beneficii: autorităţile locale tind să acţioneze conform preferinţelor locale şi condiţiilor specifice şi să răspundă nevoilor acestora mult mai rapid. Descentralizarea oferă oportunităţi acelor sectoare marginalizate la nivel central însă esenţiale pe plan local şi o mai mare transparenţă şi responsabilitate, ducând la o mai eficientă alocare a fondurilor. Ea măreşte autoritatea locală şi necesită o capacitate mare a statului de a o implementa, o coordonare bună între diferite nivele de guvernare, un cadru legal stabil care să asigure transparenţă, responsabilitate şi reprezentare precum şi o societate civilă bine organizată şi informată, statul trebuie să dispună de resurse financiare pentru a o dezvolta. În plus pentru a se asigura că descentralizarea nu este în beneficiul unor „elite locale” trebuie să existe un stat autoritar şi o societate civilă puternică şi activă.
În România implementarea guvernanţei multinivel necesită întărirea rolului instituţiilor regionale. Reglementarea intereselor regionale este un fapt imperativ, deoarece judeţele au interese mult prea dispersate iar în cazul problemelor care depăşesc graniţele judeţelor, se impune o cooperare condusă de la un nivel superior de guvernare. De asemenea s-a constatat că instituţiile regionale încă nu formează o voce unitară a judeţelor reprezentate, impactul proiectelor finanţate fiind mai degrabă local decât regional. Luat ca punct de reper, în construcţia sistemului de echilibrare bugetară, aplicarea principiului solidarităţii a accentuat dezechilibrele interregionale, nestimulând pe de o parte unele regiuni sărace să îşi intensifice eforturile în suplimentarea veniturilor iar pe de altă parte accentuând nemulţumirile altor regiuni de dezvoltare cu privire la raportul între ceea ce contribuie şi ceea ce primesc. S-ar impune simplificarea sistemului de echilibrare financiară prin reducerea numărului de actori implicaţi.
Din perspectiva dezvoltării guvernanţei multinivel în România există anumite puncte
slabe privind:
- nedepartajarea responsabilităţilor în domeniul politicilor publice, finanţării şi furnizării serviiilor publice;
- lipsa unor mecanisme simple şi clare de politici publice în baza cărora să fie elaborate şi aplicate programe şi proiecte;
- nesepararea clară a nivelului de elaborare a politicilor publice de cel de implementare;
- lipsa unei corelaţii stricte între resursa umană în raport cu obiectivul unui serviciu public;
- lipsa unor departajări clare administrative şi financiare între serviciile publice aflate în managementul unor actori publici situaţi la nivele diferite (judeţ/local);
- lipsa unor sisteme eficiente de planificare strategică pentru fiecare autoritate din administraţia publică centrală şi locală în raport cu serviciul public pe care îl furnizează;
- lipsa unui sistem de monitorizare şi evaluare a executării contractelor pentru servicii şi utilităţi publice, prin autorităţi autonome de reglementare;
- necorelarea planurilor de dezvoltare la nivel judeţean cu planurile de dezvoltare regională şi planurile operaţionale, existând suprapuneri;
- lipsa unor mecanisme simple şi clare de elaborare şi aplicare a politicilor publice în activitatea ministerelor, agenţiilor şi autorităţilor locale pentru a asigura coerenţa, predictibilitatea şi transparenţa activităţii;
- clarificarea statului juridic a unor agenţii guvernamentale;
- delimitarea de autorităţi publice pe deplin autonome, ca organisme publice de reglementare şi control aflate sub control parlamentar;
- lipsa unui sistem eficient de monitorizare şi evaluare a rezultatelor de politici publice precum şi a mecanismelor de monitorizare şi evaluare a serviciilor şi utilităţilor publice la diverse niveluri.
Implementarea guvernanţei multinivel în România se face prin mai multe canale:
- coerciţia, care rezultă din faptul că U.E. este capabilă să emită acte cu putere obligatorie adoptate în aplicarea unor acte legislative şi care produc o omogenizare a aplicării şi a efectelor obţinute;
- imitarea modelelor care rezultă din transferul politicilor europene;
- ajustare, bazat pe faptul că statele membre reacţionează similar la condiţiile create de U.E.;
- polidifuzie, care este executat de o varietate de actori care transferă idei şi practici în diferite moduri.
. Succesul implementării modelului este condiţionat de alocarea responsabilităţilor în conformitate cu principiile subsidiarităţii precum şi de abilitatea de a construi parteneriate eficiente şi credibile cu toţi partenerii sociali şi economici.
Bibliografie de referinţă
Obligatorie
Mark Bevir eds., Encyclopedia of Governance, Sage Publications Ltd., Vol.1, 2007
Luminita Gabriela Popescu, Politici Publice, ed. Economică, 2005
.
Opţională
Luminita Gabriela Popescu, 2007, Structural Dynamic of the public sector and multilevel governance: beween hierarchies, market and network forms”, 2007, NSPA studies,.
Hooghe,L. and G. Marks, 2001, Multi-level Governance and European Integration, Boulder:Rowman and Littlefield
Thomson, G., F.2003, The logic and Limits of Network Forms of Organization, Oxford Univerity Press