Relaţia psihologie generală - psihologie socială nu presupune o subordonare sau determinare strictă deoarece, la un moment dat, într-o situaţie nu poţi despărţi psihologicul de social, deşi a existat această tendinţă în contextul condiţiilor create în laborator.
Psihologia generală se ocupă de legităţile generale care determină comportamentul individual, de conţinutul informaţional al proceselor psihice, de componente mai abstracte, cum sunt trăsăturile de personalitate, de fenomenele psihice individuale.
Psihologia socială studiază interacţiunea comportamentelor prezente sau trecute, reale sau imaginare în context social şi în acelaşi timp se preocupă de rezultatele acestei interacţiuni şi anume: stările şi procesele psihice colective, situaţiile de grup, personalitatea.
Interdependenţa şi cooperarea dintre psihologia generală şi psihologia socială fac posibile anumite transferuri conceptuale: percepţia, dar este vorba aici şi de percepţia interpersonală, nu numai procesul de reflectare subiectivă sub formă unitară a imaginii, motivaţia, dar de data aceasta pentru muncă, în context grupal, sentimentele faţă de apartenenţa la grup, imitaţia, sugestia, conştiinţa, comportamentul etc.
Există şi împrumuturi de ordin instrumental: teste sociometrice, scalele de atitudini, teste proiective pentru determinarea unor manifestări ce ţin de psihiatria socială etc.
Relaţia sociologie – psihologie socială se distanţează sau se apropie în funcţie de ce anume se urmăreşte în studiul respectiv. Sociologia urmăreşte fenomenele concrete ce descriu profilul material şi spiritual al unei formaţiuni social-istorice, legile mişcării grupurilor mari, instituţiilor social-politice, elementele structurale ale vieţii socio-familiale, căsătoria, nivelul de trai, maturitatea conştiinţei etc. Cercetarea acestor elemente ale vieţii sociale fiind de cele mai multe ori de natură cantitativ-statistică, surprinderea lor pe viu, fiind apanajul psihologiei sociale şi puntea care o apropie de sociologie.
Sociologia studiază caracterul obiectiv, independent de conştiinţa oamenilor iar psihologia socială aspectul subiectiv de trăire, opinie, tradiţie, obicei etc.
Psihologia socială ia în considerare influenţa întregului sistem al relaţiilor sociale asupra formării psihologiei de grup dar şi sociologia ia în considerare influenţa vieţii sociale.
Etnologia presupune raporturi de reciprocitate cu psihologia socială pe considerentul că achiziţiile culturale se regăsesc la nivelul comportamentelor colective şi individuale.
Relaţia dintre istorie şi psihologie socială se concretizează prin studiul împreună asupra dinamicii sociale, a rolului pe care-l au tradiţiile, credinţele dar şi a izvoarelor istorice în fundamentarea unor fenomene psihosociale, cum ar de exemplu – moda de-a lungul timpului.
Relaţia pedagogie – psihologie socială se fondează pe reciprocitate, numai dacă ne gândim la rolul pe care-l are educaţia în schimbarea mediului social, dar şi influenţa condiţiilor de mediu social asupra educaţiei.
In etapa de constituire a psihologiei sociale ca ştiinţă s-au conturat două mari orientări: orientarea sociologică şi cea individual-psihologică.
Orientarea sociologică afirmă primatul societăţii în raportul acesteia cu individul, reprezentanţii de seamă ai acesteia sunt: Emile Durkheim, August Comte, Levi Bruhl, Theodule Ribot ş.a.
Punctul de pornire al acestei orientări îl constituie recunoaşterea unilaterală a rolului hotărâtor al factorilor sociali şi considerarea psihologiei individului ca un produs direct al societăţii. Influenţat de datele cercetărilor lui Levy-Bruhl, care punea în evidenţă sărăcia de idei generale, a gândirii societăţii primitive, E.Durkheim arată că spiritul se dezvoltă în şi prin viaţa socială. Percepţiile, credinţele, concepţiile, limbajul, gândirea raţională, cunoştinţele sunt produse sociale. Totul, chiar şi senzaţiile interne sunt, în concepţia durkheimiană, de natură socială, cu cât ne ridicăm pe trepte superioare ale vieţii psihice cu atât acestea au un profund caracter social, mai ales dacă acestea sunt inexplicabile în afara condiţiilor sociale.
În mare parte, o asemenea îngustime în înţelegere se datorează faptului că, psihologia, în anumite etape ale evoluţiei sale nu putea explica fenomenele de natură psihosociologică sau chiar nici unele procese psihice obişnuite.
Durkheim consideră că, odată devenit adult, omul poartă amprenta prescripţiilor, normelor sociale interiorizate, şi el, adultul este un construct exclusiv al socialului golit de orice element de individualitate. Omul este ceea ce societatea a construit din el, problema opţiunii faţă de alternative sau a dirijării libere a conduitei proprii nu este de acceptat.
Durkheim vede doar socializarea iar diferenţierea personalităţii umane o pune tot sub influenţa socialului, pierde din vedere că individul uman este un unicat, un sistem ce poate adopta conduite selective în funcţie de propria opţiune, capabil să se autodetermine, autocontroleze şi după criterii care nu au nimic de-a face cu normele sociale, altfel conform celor susţinute de Durkheim nu ar trebui să mai existe comportamente anomice.
La o analiză mai atentă a concepţiei durkheimiene, socialul aşa cum este el redat, este generat de factorii psihologici, psihologicul apare ca substanţă a socialului.
Normele sociale despre care se vorbeşte în opera lui Durkheim nu sunt altceva decât reprezentări colective, care mai târziu vor fi preluate de Serge Moscovici şi explicate ca reprezentări sociale. Prescripţiile presante pentru individ în copilăria şi tinereţea sa au totuşi o esenţă mentală, deci psihologică.
Orientarea psihologizantă afirmă primatul individului în raport cu societatea considerând că în societate nimic altceva nu este real, în afara individului, cunoştinţelor sale, a modurilor de a gândi, simţi şi acţiona.
Reprezentanţii de seamă ai acestei orientări au fost: Gabriel Tarde, Gustave Le Bon, William James, Mc Dougall, Sigmund Freud ş.a.
În concepţia acestor autori manifestările de grup nu sunt altceva decât abstracţii la care se apelează din comoditate pentru că la o analiză mai atentă persoanele din grup gândesc şi acţionează individual.
Atât orientarea sociologizantă cât şi cea psihologizantă păcătuiesc prin reducţie, fiecare lunându-şi drept etalon în explicare o latură, fie socială, fie psihică. E.Durkheim vedea în forţa coercitivă a reprezentărilor colective un fenomen etalon care putea explica întreaga psihologie a societăţii, G.Le Bon considera că fenomenul de contagiune psihică (emotivă) ar sta drept criteriu explicativ pentru toate fenomenele psihice.
Tot aşa cum de exemplu aprecia S.Freud că libidoul ar fi atoateexplicativ iar W.James considera deprinderile colective, McDougall îmbinarea instinctelor şi emoţiilor în timp ce G.Tarde considera imitaţia şi tipurile sale ca fenomene psihice care ar explica întreaga complexitate a vieţii sociale.
Suportul faptelor sociale elementare este de natură psihică, după G.Tarde, iar originea faptului social trebuie căutată nu la nivel intracerebral ci la nivelul unui gen de psihologie inter-cerebrală care oglindeşte punerea în raport a mai multor indivizi dar mai întâi de toate a doi indivizi, am putea aprecia aceasta ca încercare de a explica psihologia de grup prin interacţiunea dintre una, două sau mai multe diade.
În viaţa fiecărui om, contactul unui spirit cu alt spirit ar constitui un eveniment deosebit care s-ar detaşa de ansamblul contactelor cu restul universului şi acesta ar da naştere unor trăiri cu totul speciale: simţirea unei fiinţe care simte (sau în termenii lui Ştefan Odobleja fenomenul de consonanţă); şi voinţa în raport cu o fiinţă care are voinţă, explicaţiile s-ar situa la acest nivel: transmiterea unei strări interne se face numai pe cale mentală de la un subiect la altul, de aceea energia psihică a adeziunii faţă de ceva, a credinţei, circulă ca un fluid de la o persoană la alta.
Convergenţa de direcţie a energiilor individuale (energia tendinţei, a adeziunii, a credinţei) este singura cale de a explica formarea unui tot social, în care există o anumită conformitate privitor la spirite şi voinţe individuale, idei comune, scopuri şi mijloace la toţi indivizii aceleiaşi societăţi. Această convergenţă, reprezintă de fapt, fundamentul vieţii sociale.
G.Tarde credea că fenomenele psihosociale pot fi determinate de doi factori: sugestia şi imitaţia, care pornind, iniţial de la un prim subiect, creator al ideii sau actului s-ar propaga din aproape în aproape, aşa cum se propagă cercurile făcute de o piatră aruncată pe luciul apei.
La origine, imitaţia are doi protagonişti, copil-adult – considerat de G.Tarde cuplul social elementar.
Imitaţia asigură difuzarea noului care se produce prin invenţii. Imitaţia-tradiţie asigură legătura dintre generaţii, iar imitaţia-modă legătura în cadrul aceleiaşi generaţii.
După G.Tarde pot exista două moduri de a imita: unul de a face ca modelul şi al doilea de a face contrariul.
Relaţiile dintre oameni sunt de comportare intercerebrală ceea ce generează în final uniformităţi ce ar sta la baza comuniunii spiritelor. Determinarea nu este de la social spre individual ci este de coraportare între oameni, deşi nu este exclus ca o dată cu realizarea primă să se perpetueze prin tradiţie comuniunea spiritelor care la rându-i să exercite influenţe presante asupra individului.
Viaţa socială după G.Tarde s-ar compune din invenţii care asigură reînoirea, progresul dar şi din imitaţii, la rându-le acestea asigură continuitatea şi stabilitatea. Ambele sunt fapte individuale dar pot căpăta caracteristici ale unor acte sociale, invenţia este văzută ca adaptare socială iar imitaţia ca act social elementar care se poate multiplica .
Legile lui G.Tarde.
- Imitaţia ideilor precede pe cea a expresiilor – se realizează din interior către exterior, adică mai întâi sunt preluate ideile, simţămintele, dorinţele şi după aceea comportamentele, formele exterioare de manifestare a lor. De asemenea, adoptarea scopurilor premerge imitarea mijloacelor.
- În condiţiile apariţieie ierarhiei se manifestă legea cascadei, imitaţia realizându-se nu numai de la interior spre exterior ci şi de la inferior la superior, în sensul că inferiorul imită superiorul (puterea exemplului din pedagogia clasică). Imitarea de la superior la inferior conduce la o degradare a modelului, astfel că egalizarea socială nu este niciodată posibilă
- Legea distanţei sociale, nimeni nu imită modelul cel mai înalt dacă este situat foarte departe de el în ierarhie, îl imită pe cel mai apropiat, adică superiorul imediat
- Imitaţia se produce şi în funcţie de data străveche, cu alte cuvinte sunt imitate datinile.
Sintetizând se poate spune că: imitaţia se face dinăuntru în afară; superiorul este imitat de inferior; imitaţia variază în funcţie de noutatea sau vechimea modelului; fiecare societate imită potrivit structurilor sale tradiţionale, fie modelele proprii şi vechi, bazându-se pe datini, fie modele străine noi.
Meritele lui G.Tarde în edificarea psihologiei sociale se referă în principal la:
- Dorinţa sa de a construi o psihologie intercerebrală sau interpsihologică, concepută a se ocupa cu studiul fenomenelor Eului impresionat de alt Eu, a deschis calea studiului relaţiilor interpersonale din psihologia socială.
- Recunoaşte autonomia individului, ce se alimentează din diversitatea grupurilor sociale cărora îi aparţine acest individ. Sugestiile grupului pot fi diverse, contradictorii de aceea lasă individului posibilitatea de a alege între modelele de imitare ce i se oferă simultan.
- Fiind recunoscută autonomia individului în societate, G.Tarde nu face altceva decât să gândească realitatea socială într-o manieră dinamică, ceea ce mai târziu se va numi câmpul social ce stă la baza concepţiei dinamice, a interacţionismului.