Raporturi fără suporturi nu există, de aceea în psihologia socială acestea se concretizează în interacţiunile sociale şi persoane. Forma pe care o iau interacţiunile umane o constituie relaţiile interpersonale. Viaţa psihică a persoanei capătă caracteristici noi care ţin de particular, sintetic şi situativ.
Particularul este determinat de modul propriu al fiecărei persoane concrete în care acţionează şi reacţionează, sinteticul este pus în evidenţă de faptul că fiecare persoană reprezintă o entitate complexă de sine stătătoare iar situativul este conturat de acea frântură de mediu cu care se confruntă persoana, punându-şi în evidenţă personalitatea şi în acelaşi timp personalizând situaţia.
Mulţimea componentelor psihice interne corelate şi combinate între ele conferă persoanei identitate şi stabilitate în timp şi aşa cum subliniază Pantelimon Golu (1989) persoana se angajează în fluxul interacţiunii şi al comunicării menţinându-se însă ca o entitate pe parcursul situaţiilor de interacţiune.
Suportul îndeplinirii rolurilor şi funcţiilor sociale ale persoanei îl constituie însuşirile psihice şi psihofiziologice, structurile cognitive, afective, motivaţionale şi atitudinale prin care persoana îşi exteriorizează comportamentele.
Persoana reprezintă un sistem autoreglator dar, această componentă internă nu-i este dată da la naştere ci se construieşte treptat.
Perspectiva constructivistă asupra personalităţii
Alături de punctul de vedere potrivit căruia personalitatea este văzută ca o unitate existând exclusiv în individ, s-a dezvoltat un punct de vedere după care personalitatea este o construcţie psihosocială, esenţa acesteia putând fi identificată în cadrul procesului interacţional ce are loc între indivizii umani.
Conform cu Adrian Neculau, specificul personalităţii trebuie căutat în modul în care au loc interacţiunile dintre oameni.
În centrul concepţiei constructiviste se situează trăsătura de personalitate, dar, se are în vedere faptul că trăsătura nu este o entitate corerspunzătoare lumii reale, ci o categorie semantică exprimabilă printr-un atribut. Atributele corespunzătoare trăsăturilor de personalitate, de regulă, dispun de un cod comun de decodificare, în aşa fel încât cei care comunică, atât receptor cât şi emiţător dispun în mare parte, de sisteme de semnificaţii sociale, transmise cultural-istoric, cu privire la comportamentele pe care le descriu.
Limbajul comun trăsăturilor traduce aceste componente în calităţi structurale numai în măsura în care se observă o anumită constanţă în manifestarea lor externă.
Personalitatea descrisă, prezentată sub aspectul trăsăturilor, rezumă şi comunică semnificaţia unor comportamente; ea este construită social din comportamente şi semnificaţiile atribuite atât de persoana în cauză cât şi de alte persoane.
De exemplu atributul „responsabilitate” nu ar avea nici o relevanţă dacă nu ar fi urmat de comportamentul adecvat, fie sub forma conştientizării necesităţii, fie a asumării acesteia sau alt comportament.
Analizând construcţia personalităţii Sarah Hampson consideră că pot fi identificate trei comportamente:
- comportamentul pe care persoana (actorul social) ca individ biologic distinct îl aduce pe scena socială;
- semnificaţiile pe care le ataşează acestui comportament actorul însuşi;
- semnificaţiile ataşate comportamentului persoanei de alte persoane.
Paternitatea teoriei „constructelor” îi aparţine lui G.A.Kelly şi el a pornit de la considerentul că persoana interpretează, anticipează şi acţionează conform cu aceste constructe personale, prin ele înţelegând:idei, concepţii, convingeri, atitudini, mentalităţi.
G.A.Kelly spune că oamenii nu reacţionează la un stimul, ci, la ceea ce cred ei că reprezintă acel stimul. Exemplul concludent îl consideră în acest caz rezonanţa afectivă deosebită faţă de un eveniment a unei persoane, lipsa oricărui efect sau indiferenţa la o alta. Constructul reprezintă o imagine standard, un set de caracteristici interne cu care individul operează invariabil.
Perspectiva constructivistă asupra personalităţii depăşeşte concepţia lui Kelly, care nu este departe de teoria trăsăturilor, prin aceea că gândeşte construcţia personalităţii nu ca pe un set închis, finit de variabile, chiar dacă legătura lor este armonioasă, ci ca pe un sistem relaţional: îmi construiesc imaginea despre mine luând în considerare construcţiile altora, inclusiv imaginea despre mine (A.Neculau).
Dobândirea capacităţii emapatice aduce cu sine modificări ale sistemului propriu de construcţii, de aceea competenţa empatică ne ajută să construim cu mai mare succes, în timp ce lipsa ei duce la construcţii disonante, care oferă adesea prilej de insatisfacţii.
Conceperea personalităţii drept construcţie socială merge, însă, şi mai departe, susţinând că personalitatea este, de fapt, creată de către relaţiile sociale şi, deci, nu poate fi localizată exclusiv în individ. Numai interacţiunea socială dă formă personalităţii. Ne modificăm comportamentele funcţie de expectaţiile celor pe care-i preţuim, avem sentimentul realizării numai dacă întreaga construcţie a fost validată social.
Utilizarea concepţiei constructiviste în analiza comportamentului cotidian
Concepţia constructivistă presupune trei perspective din care poate fi abordată personalitatea: perspectiva personalităţii teoreticianului, a observatorului cotidian şi cea proprie subiectului.
Sarah Hampson apreciază că: „din perspectiva celor trei abordări, personalitatea ar apărea cu adevărat ca o construcţie”. Cercetările întreprinse de Shweder şi D`Andrade au scos în evidenţă faptul că, adesea observatorii îşi proiectează, în evaluările pe care le fac, propriile convingeri despre o persoană, fără a se sprijini pe realitate.
Buss şi Craik propun o formulă uşor revizuită pe care o numesc teoria „frecvenţei actului”, iar argumentele lor converg către înţelegerea „tendinţelor” comportamentului uman ca pe nişte constructe socio-culturale dispoziţionale, fără a se ghida după impresia spontană sau abordarea informală, care ar duce la simplitate şi simplificare nepermisă în analiza unei persoane.
Propoziţiile pe care se sprijină teoria frecvenţei actului sunt:
- scopul principal al psihologiei personalităţii este să descopere regularităţile din comportamentul cotidian al persoanei, fie că acestea ţin de satisfacerea trebuinţelor, de manifestraea atitudinilor sau a altor componente ale personalităţii;
- constructele dispoziţionale devin importante în măsura în care după ele, se ghidează analiza comportamentului de fiecare zi;
- construcţiile se referă la comportamentele ce au conţinut social şi de regulă, sunt impuse spontan de participant, acelaşi lucru se poate spune şi despre observator care, le percepe tot spontan;
- folosirea separată a constructelor dispoziţionale, pe de o parte pentru analiza ştiinţifică a personalităţii iar pe de alta ca suport pentru participant şi observator este o separare conceptuală;
- actele evaluate dispun de o cauzalitate distinctă faţă de cea a constructelor dispoziţionale.
Stringer şi Bannister vorbesc de moştenirea socială, în plan istoric şi ontogenetic ca un corolar al socialităţii şi al comunităţii dar şi de locul central al conceptului de rol în formarea construcetlor dispoziţionale.
Cătălin Mamali crede că, în procesul interacţiunii sociale, are loc procesul de transformare al constructelor. El spune că în procesul constituirii constructelor celuilalt, se poate produce o transformare a propriilor constructe. Din această perspectivă, transformarea reciprocă a constructelor în procesul interacţiuniii sociale poate fi un indicator al codezvoltării sociale.
O variabilă neglijată: situaţia
În abordarea personalităţii, psihologii au luat prea puţin în considerare interacţiunea dinamică şi continuă cu mediul înconjurător (environment). Odată cu înţelegerea mecanismelor interacţiunii persoană-situaţie încep să iasă la iveală particularităţile specifice ale sistemului de mediatori: cunoştinţe şi percepţii ale persoanei, modul de prelucrare a informaţiilor, emoţiile şi procesele sale fiziologice.
Cadrul contextual solicită întreaga personalitate, nu doar secţiuni cum ar fi de exemplu: sistemul cognitiv sau afectiv.
Nu o persoană abstractă, ruptă de context interesează pe psihosociologi, ci persoana în situaţie. Situaţia devine cheia abordării fiecărei personalităţi şi se situează în centrul concepţiei situaţioniste.
Situaţionismul se regăseşte în teoriile despre personalitate prin faptul că rolul situaţiei a fost adesea subliniat: behavioriştii în teoria dinamicii câmpului, personologii, interacţioniştii au subliniat importanţa contextului situaţional, cu toate acestea consecinţele asupra cercetării personalităţii au fost reduse.
David Magnusson, profesor la Universitatea din Stockholm, făcând referiri asupra teoriilor personalităţii, constata că ducem lipsă de un limbaj cotidian, pe înţelesul tuturor, dar şi de unul cu adevărat ştiinţific, care să posede conceptualizările, distincţiile şi categoriile relevante, care să ne permită să comunicăm sistematic despre situaţii şi persoană, prin intermediul interacţiunii situaţionale.
Probabilităţile determinate de situaţie traduc faptul că anumite condiţii situaţionale vor duce la anumite urmări în plan comportamental. De aici pot fi trase două concluzii:
- pe de o parte, în anumite situaţii, persoana va aştepta să se întâmple anumite evenimente, va percepe viitorul, funcţie de contextul situaţional;
- pe de altă parte, se constată că persoanele ataşează anumitor situaţii o încărcătură afectivă de natură să determine un anumit comportament.
Situaţia conţine suporturi pentru dirijarea, orientarea şi stimularea comportamentului, de aceea aşteptările şi predicţiile asupra evenimentelor viitoare sunt dependente de modul în care persoana a receptat în trecut situaţiile din mediu, iar scenariile acţiunilor viitoare vor fi dependente de aceste percepţii.
Cercetările asupra impactului situaţiei se opresc de regulă la condiţiile unui anumit moment, împrejurare, care sunt apoi clasificate drept scopuri.
În cazul în care situaţia este interpretată numai prin intermediul cadrului de referinţă al subiectului, nu se mai poate acoperi întregul domeniu al situaţiei pentru că aspectul de obiectivitate şi dimensiunea „timp” a situaţiei sunt trecute cu vederea.
Situaţia devine atunci un fel de variabilă de fond şi poartă numele de mediu social.
Pentru a deveni situaţie, mediul trebuie personalizat, cercetat în articulările sale concrete.
Importanţa abordării situaţiei concrete, pe fundalul mediului social, poate fi mai bine relevată dacă se face referire de exemplu la situaţia de învăţare din şcoală.
Învăţarea este adesea studiată ca un proces individualizat şi psihobiologic, ignorându-se mediul relaţional, structurile educaţionale, organizarea socială a modului de educare ş.a.
În realitate „învăţarea creează condiţia pentru o anumită personalizare a relaţiilor sociale sub forma diadică a relaţiei subiect-obiect, motiv pentru care nu pot fi ignorate relaţiile sociale din cadrul educaţiei” (L.Vlăsceanu,1979).