- MODELUL „BIDDLES”
Dezvoltarea comunitară poate fi caracterizată ca având următoarele faze:
- exploratorie
- organizatorică
- conversaţională
- acţiunea
- noi proiecte
Faza 1. Exploratorie
Aspectele care necesită atenţie sunt:
- a) istoricul
Când un organizator comunitar ajunge pe scena locală, trebuie să aibă cunoştinţe despre populaţie, conflictele locale, frustrările oamenilor, speranţele şi temerile lor. Mai ales, trebuie să cunoască evenimentele recente care au afectat populaţia locală, evenimentele care sunt în curs de desfăşurare şi care sunt pe cale să izbucnească.
- b) invitaţia
Pentru a-şi legitima poziţia un organizator trebuie să vină în comunitate atunci când este invitat de către organizaţii locale sau grupuri nemulţumite de situaţia prezentă. Adesea organizatorul provoacă o astfel de invitaţie, prin contacte personale cu oameni care transmit vestea că este cineva gata să ofere sprijin pentru rezolvarea unei situaţii.
- c) prezentarea
Când organizatorul soseşte se prezintă ca venind din partea unui anumit program sau agenţii. Trebuie procedat cu tact, deoarece adesea identificarea cu o agenţie poate fi un handicap în faţa cetăţenilor care au prejudecăţi faţă de instituţii şi „birocraţi”. Felul în care se prezintă organizatorul are un rol important în reducerea ostilităţii şi a prejudecăţilor.
- d) convorbiri informale
Relaţiile se dezvoltă prin astfel de convorbiri, mai ales în locurile în care oamenii se simt pe „terenul lor” (acasă, în parc, la restaurant etc.). Conversaţiile vor explora pe cât posibil căile de acţiune locală comună, prin colaborare cu ceilalţi nemulţumiţi.
Faza 2. Organizatorică
- a) problema
Prin convorbiri informale organizatorul caută să găsească probleme comune pe care cetăţenii doresc să le rezolve.
Numărul de persoane care doresc să acţioneze pentru rezolvarea unei probleme este, adesea, foarte mic la început, posibil două trei persoane, dar aceştia reprezintă începutul unui nucleu. Un nucleu se defineşte ca un număr mic de oameni hotărâţi, care trebuie să aibă următoarele caracteristici:
- se cunosc şi au încredere unul în celălalt, chiar şi când apar divergenţe;
- se preocupă de problemele locale şi doresc o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă pentru ei şi concetăţenii lor;
- sunt conştienţi de diferenţele general acceptate dintre bine şi rău.
- b) întâlniri informale
Puţinii interesaţi se întâlnesc periodic pentru a face schimb de păreri privind problema identificată. În aceste întâlniri iniţiale se încearcă o definire cât mai exactă şi precisă a ariei de preocupări. Adesea vor fi numeroase păreri, diferite puncte de vedere şi discuţii îndelungate. Cei câţiva vor fi încurajaţi să-şi invite prietenii şi vecinii (cunoscuţii) la aceste întâlniri pentru a mări dimensiunea nucleului iniţial.
- c) structura
Întâlnirile informale duc, cel mai adesea, la recunoaşterea faptului că grupul trebuie organizat pentru a realiza schimbările propuse, deci este necesară o structură formală. Structura formală decisă poate varia de la câţiva reprezentanţi (preşedinte, casier etc.) până la o organizare cu statut, regulament de funcţionare, un comitet director şi comisii de lucru.
Modelul arată că liderii pot apărea din orice categorie socială dacă organizatorul este priceput / competent.
- d) angajament
După ce structura este stabilită, este important ca membrii grupului să ajungă la angajamentul de a activa împreună pentru o perioadă de timp pentru a realiza un anumit obiectiv.
Acest angajament este adoptat adesea în scris şi este oferit spre completare tuturor membrilor potenţiali ai structurii şi este difuzat prin mass-media.
- e) formare pentru dialog
Uneori, participanţii devin conştienţi de faptul că le lipsesc abilităţile pentru a-şi atinge obiectivele. Nu ştiu să consemneze evenimentele, să ţină evidenţa întâlnirilor şi a hotărârilor decise, sau se poate să fie necesară o anchetă asupra unei anumite situaţii şi se naşte nevoia pregătirii pentru a o putea face. Poate fi invitat şi un specialist neutru, din exterior.
Faza 3. Conversaţională
- a) definiţii
Membrii structurii sunt încurajaţi pentru a alege acele aspecte pe care în mod realist pot spera să le îmbunătăţească.
Unele aspecte ale problemei, din cauza complexităţii lor, trebuie amânate pentru o altă etapă. Îngustarea obiectivelor, prin selectarea celor mai accesibile implică autodisciplina membrilor, care trebuie să înveţe arta discuţiei inovatoare. Unii trebuie să înveţe că, a nu fi de acord cu cineva nu înseamnă un atac la persoană, ci o ocazie de a lărgi aria de înţelegere a problemei, iar alţii să înveţe să fie mai îndrăzneţi în exprimarea propriilor opinii, îngrijorări şi temeri.
Alţii trebuie să înveţe să treacă de la exprimarea nemulţumirilor la concentrarea pe acţiuni de îndreptare a neajunsurilor.
- b) alternative
După ce problema este definită în mod clar, se prezintă toate variantele de soluţionare a ei, pe care le pot concepe membrii grupului.
- c) studiul
Avantajele şi dezavantajele soluţiilor propuse sunt apoi analizate şi discutate cu atenţie. Atitudinea dorită în cadrul nucleului de participanţi nu este entuziasmul exagerat, „sălbatic” al cruciaţilor, ci convingerea tăcută / tacită care se formează prin compararea atentă a mai multor puncte de vedere.
- d) baza valorică
Când sunt discutate variantele, este de dorit să se ia hotărâri respectând normele etice generale (morale).
Organizatorul poate şi trebuie să pună întrebări privind obiectivele finale pentru a atrage atenţia asupra valorilor pe baza cărora vor fi judecate variantele propuse.
- e) decizia
În final se ia o hotărâre care va conţine şi etapele specifice ale acţiunii de desfăşurat pentru a rezolva problema identificată în comun.
Faza 4. Acţiunea
- a) proiectul acţiunii
Pentru a evita ca oamenii să se învinovăţească reciproc în condiţiile lipsei de încredere în propriile puteri, este de dorit să existe un proiect privind desfăşurarea acţiunii.
- b) raportul
Se face, de obicei, un raport către „nucleu”, asupra activităţilor desfăşurate şi asupra eficienţei acestora.
- c) analiza şi evaluarea
Membrii nucleului discută şi evaluează rezultatele proiectului.
Uneori, organizatorul trebuie să domolească elanul critic şi autocritic, mai ales atunci când unii dintre participanţi reacţionează ultra-defensiv. Cu ocazia acestor discuţii „nucleul” şi alţi participanţi încep sa-şi modifice sistemul de valori.
Faza 5. Noi proiecte
- a) repetarea
După proiectul iniţial – de obicei mai simplu – „nucleul” îşi îndreaptă acţiunile către probleme şi interese de complexitate sporită. Pentru fiecare proiect nou se repetă paşii din cele două faze anterioare (conversaţională-acţiunea).
Odată cu creşterea complexităţii proiectelor creşte şi încrederea participanţilor în propriile forţe.
- b) contacte exterioare
Odată ce creşte numărul şi complexitatea proiectelor, se dezvoltă şi contactele cu factorii de decizie şi personalităţile politice ale comunităţii. Membrii nucleului încep să considere că pot discuta deschis problemele cu cei aflaţi temporar la putere, chiar dacă, uneori le sunt refuzate cererile.
Un alt set de contacte pe care le realizează nucleul este cu agenţiile de servicii sociale din comunitate.
- c) creşterea controverselor
Pe măsură ce problemele de rezolvat devin mai complexe, cererile către autorităţi şi factorii de decizie sunt mai pasibile de a fi refuzate. Oficialii se pot dovedi „birocratici” în hotărârile lor de a aproba sau nu o cerere, sau pot amâna luarea unei decizii. Pentru a obţine o hotărâre favorabilă, poate fi, uneori, necesară exercitarea de presiuni.
- d) acţiuni de presiune
Sunt recomandate doar dacă încercările de cooperare cu autoritatea eşuează. Înainte de acestea nucleul trebuie să se arate cooperant şi să plece de la premisa că autorităţile fac tot ceea ce depinde de ei pentru a ajuta. Dacă, şi doar atunci când cooperarea eşuează se recomandă folosirea presiunii sub forma demonstraţiilor publice şi a conferinţelor de presă. Selectarea unei anumite strategii trebuie să se bazeze pe ceea ce pare a fi mai constructiv şi eficient.
- e) nevoia de coaliţii
Este, uneori avantajos de a forma coaliţii cu nuclee din vecinătate care sunt interesate de a rezolva probleme similare. Formarea de coaliţii conduce, de asemenea la exercitarea de presiuni asupra autorităţilor care refuză să coopereze.
Faza 6. Continuare
- a) nucleul permanent
Dacă dezvoltarea unui nucleu s-a dovedit „sănătoasă” (eficientă) aceasta are ca rezultat formarea unui grup permanent pe perioadă nelimitată. Unul din scopurile majore ale dezvoltării comunitare este formarea de astfel de grupuri permanente, chiar dacă, uneori conducerea sau componenţa se schimbă.
- b) retragerea organizatorului
După ce nucleul are încredere în forţele proprii pentru a continua fără supraveghere, nevoia de a primi încurajări din afară dispare. Organizatorul se poate retrage treptat, participând tot mai rar la întâlniri şi intervenind tot mai puţin. Apoi se poate retrage complet, cu excepţia unor vizite ocazionale şi a unor scrisori de încurajare.
- c) creşterea răspunderii
Pe măsură ce nucleul continuă să se dezvolte ca dimensiuni şi încredere, se anticipează că acesta va aborda situaţii deosebit de complexe asumându-şi răspunderi sporite.
Weil şi Gamble au identificat opt modele ale dezvoltării comunitare:
- organizarea vecinătăţii;
- organizarea de comunităţi funcţionale;
- dezvoltarea economică şi socială a comunităţii;
- planificarea socială;
- dezvoltarea de programe şi reţele comunitare;
- coaliţii;
- politici şi acţiuni sociale;
- mişcări sociale.
- ORGANIZAREA VECINĂTĂŢII
Acest tip de dezvoltare comunitară îşi face apariţia când cetăţenii dintr-o comunitate stabilesc legături între ei pentru a duce o viaţă mai bună şi pentru a-şi întări comunitatea.
Organizarea vecinătăţii se concentrează, în principal, asupra următoarelor aspecte:
- construirea unei structuri reprezentative formate din persoane cu iniţiativă din comunitate care să identifice nevoile acesteia;
- definirea de sarcini şi asumarea lor de către membrii comunităţii;
- dezvoltarea de abilităţi de către membrii comunităţii în vederea rezolvării sarcinilor asumate, în special abilităţi de organizare şi de conducere.
Folosind acest model, se poate schimba comunitatea dacă sunt implicaţi un număr mare de oameni la nivel local. Toţi membrii comunităţii, plecând de la cei dezavantajaţi până la cei care fac parte din structurile de putere, trebuie să contribuie la identificarea şi rezolvarea problemelor.
Acest model pune accentul pe proceduri democratice, obţinerea consensului, cooperare voluntară, dezvoltarea capacităţii de conducere a membrilor comunităţii şi autoajutorare.
Rolul asistentului social în cadrul acestui model este acela de facilitator, catalizator, coordonator şi învăţător al abilităţilor de rezolvare a problemelor. Conflictele de interese pot fi rezolvate creativ şi constructiv, iar practicianul încurajează oamenii să se exprime liber, pornindu-se de la ideea că oamenii vor renunţa la interesele lor egoiste în favoarea altruismului.
Comunicarea dintre diferitele fracţiuni foloseşte la ajungerea unui consens în ceea ce priveşte problemele asupra cărora trebuie să se concentreze şi a strategiilor care trebuie folosite pentru rezolvarea problemelor.
Folosind acest model asistenţii sociali au posibilitatea de a-i învăţa pe ceilalţi membri ai comunităţii lucruri practice cum ar fi pregătirea unei întâlniri, convingerea celorlalţi de a li se alătura în realizarea unui scop comun, dezvoltarea unui plan şi a unui grup de acţiuni practice.
- ORGANIZAREA DE COMUNITĂŢI FUNCŢIONALE
Prima caracteristică a acestui model este faptul că se concentrează mai degrabă pe o comunitate funcţională şi nu pe una geografică, ceea ce înseamnă concentrarea pe o problemă comună, cum ar fi prevenirea infracţionalităţii sau a violenţei domestice. O astfel de organizare poate dezvolta servicii pentru persoanele vulnerabile afectate de problema pentru rezolvarea căreia militează.
Rolurile asistentului social sunt aceleaşi ca şi în cazul vecinătăţii, asistentul social fiind o persoană resursă şi un facilitator care ajută grupul să se organizeze, să-şi definească problemele, să recruteze noi membri şi să-şi găsească strategii şi tactici de susţinere a cauzei lor. Atunci când membrii unei comunităţi sunt dispersaţi din punct de vedere al locului în care se găsesc, asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea de a menţine legătura şi comunicarea între ei.
Comunităţile funcţionale pot, şi trebuie să ajute persoanele aflate în situaţii de risc (exemplu: persoane cu handicap).
- DEZVOLTAREA SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ
Acest model urmăreşte să îmbunătăţească nivelul de trai şi să ofere posibilităţi economice celor care locuiesc în comunităţi sărace. O astfel de comunitate încearcă să convingă deţinătorii de resurse să investească în dezvoltarea social economică a comunităţii, cum ar fi de exemplu, consiliile locale sau judeţene, fundaţii, bănci şi investitori din afară.
Asistentul social trebuie să fie un facilitator în procesul de organizare a grupului şi să evalueze nevoile comunităţii. El trebuie să se implice, în acţiunile de planificare, negociere şi asistenţă în administrarea fondurilor alocate.
- PLANIFICAREA SOCIALĂ
Această abordare pune accentul pe un proces tehnic de rezolvare a problemelor şi porneşte de la premisa că schimbarea comunităţii într-un mediu complex şi industrializat presupune profesionişti pricepuţi şi pregătiţi care pot conduce procesul complex al schimbării.
Rolul asistentului social include colectarea de date, analiza lor, crearea de programe şi implementarea lor. Se pune accentul pe identificarea nevoilor şi găsirea de bunuri şi servicii şi direcţionarea lor spre cei care au nevoie de ele.
- DEZVOLTAREA DE PROGRAME ŞI REŢELE COMUNITARE
Scopul principal este de a încuraja şi convinge finanţatorii să asigure fondurile necesare şi să-i informeze despre implementarea programului.
Asistentul social are rolul de planificator, mediator şi facilitator în relaţia cu finanţatorii şi beneficiarii, dar şi de evaluator al serviciilor noi sau revizuite.
- COALIŢII
Mizrahi şi Rosenthal au definit coaliţia drept „un grup de reprezentanţi ai diferitelor organizaţii care îşi unesc forţele pentru a influenţa instituţii din afară sau mai multe probleme care le afectează propria autonomie”. Într-o coaliţie grupuri separate pot lucra împreună pentru a obţine o schimbare socială, care de multe ori nu poate fi obţinută de un singur grup. Grupurile care doresc să obţină aceleaşi schimbări îşi unesc resursele şi lucrează împreună în vederea atingerii scopului, menţinându-şi autonomia.
Rolurile jucate de asistentul social sunt de lider în constituirea şi menţinerea coaliţiei, mediator şi negociator în încercarea de a menţine un echilibru între tensiunile din cadrul coaliţiei şi rolul de lider, de a menţine coaliţia centrată asupra scopului urmărit.
Coaliţiile pot fi ad-hoc, semipermanente sau permanente.
- POLITICI ŞI ACŢIUNI SOCIALE
Modelul porneşte de la ideea că există un segment de populaţie dezavantajat (adesea oprimat) care trebuie să fie organizat, poate în alianţă cu alte segmente, astfel încât să facă presiuni asupra structurilor de putere pentru a obţine mai multe resurse sau pentru a fi tratat în concordanţă cu democraţia şi dreptatea socială. Scopurile acestor grupuri implică adesea o redistribuire a puterii şi resurselor.
Rolurile asistentului social le includ pe cele de avocat, partizan, negociator. El trebuie să-i înveţe pe membrii comunităţii cum să organizeze şi să conducă, să-i educe cu privire la problema pusă în discuţie şi să recruteze noi membri.
- MISCĂRILE SOCIALE
Potrivit lui Barker (1998), o mişcare socială reprezintă „un efort organizat, implicând, de obicei, mai mulţi oameni reprezentând un larg segment al populaţiei, de a schimba o lege, politica socială sau norma socială. Progresul spre o societate mai bună este însoţit adesea de mişcări sociale, dar, alteori astfel de mişcări pot sta în calea progresului.
În general, mişcările sociale nu pot fi create numai prin intermediul eforturilor asistenţilor sociali, dar acţiunile acestora sunt, adesea, influenţate de mişcările sociale.
Când o mişcare socială se apropie de atingerea scopului său, idealurile pe care le promovează sunt, adesea, acceptate ca noi norme sociale. De exemplu, mişcările feministe au promovat idealuri care au dus la schimbări majore în ceea ce priveşte relaţiile dintre femei şi bărbaţi.
În ceea ce priveşte rolul asistentului social în alegerea mişcării sociale de urmat, Weil şi Gamble sfătuiesc: „Asistenţii sociali în acord cu valorile profesiunii lor, se vor alia cu mişcări sociale care susţin democraţia, demnitatea individuală, drepturile oamenilor de orice etnie, nevoile oamenilor săraci, dezvoltarea durabilă şi activităţi care susţin deplina dezvoltare umană şi libertatea”.
Asistenţii sociali au fost implicaţi în mişcări sociale ca şi voluntari sau organizatori. Ei au îndeplinit roluri de avocaţi, consultanţi, cercetători şi purtători de cuvânt.