- EVALUAREA INIŢIALĂ ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE COMUNITARĂ
- De ce o evaluare iniţială?
Asistenţii sociali implicaţi în macropractică se pot găsi în situaţia de a nu avea nici o informaţie pe care să se bazeze luarea unei decizii sau, alteori pot avea prea multe date şi poate fi dificil să selecteze informaţia.
Când se constituie un studiu de evaluare a nevoilor, următoarele întrebări sunt de ajutor:
- a) De ce avem nevoie de multă informaţie?
O evaluare a nevoilor poate avea loc din diferite motive. Un grup de sponsorizare poate fi conştient de existenţa unei nevoi,dar fără o documentare serioasă este greu să-i convingi pe cei care iau decizia.
Un alt motiv pentru a face o evaluare a nevoilor, este acela că este frecvent cerut de către finanţatori.
Evaluarea nevoilor poate fi folosită şi ca o modalitate de atragere a atenţiei publice asupra unor probleme cu care se confruntă comunitatea. O regulă generală este aceea că, dacă nu poţi răspunde la întrebarea „de ce”, ar fi mai bine să nu iniţiezi o procedură de evaluare a nevoilor.
- b) Cine va folosi datele?
În primele etape ale constituirii unei proceduri de evaluare a nevoilor este esenţial să-i implicăm pe cei care iau deciziile, care, probabil vor folosi datele colectate.
- Tipuri de nevoi
Se pot diferenţia patru tipuri de nevoi:
- simţite;
- exprimate;
- prescrise;
Nevoile simţite. Sunt acelea percepute de persoana care are nevoia. De exemplu, percepi nevoia de adăpost dacă nu ai casă.
Gerard Egan a atras atenţia că putem avea şi nevoi pe care nu le simţim. Spre exemplu, putem avea nevoie de îngrijire medicală (dentară-internă) fără ca să ştim.
Nevoile exprimate. Sunt nevoile simţite pe care le comunicăm celorlalţi. O parte a rolului de asistent social constă în a-i ajuta pe oameni să-şi exprime nevoile astfel încât să fie auziţi de ceilalţi.
Nevoile prescrise sau normative. Sunt nevoile percepute de către un expert sau o organizaţie formală, ca fiind existente într-o situaţie dată.
Într-o familie, o agenţie care se ocupă de protecţie ar putea să-şi dea seama că este nevoie de reducerea frecvenţei şi intensităţii cu care părinţii îşi pedepsesc copilul, deşi părinţii pot simţi că disciplinarea în acest mod este potrivită şi justificată.
Nevoile comparative. Îşi fac apariţia atunci când comparăm o comunitate sau parte a oraşului cu alta şi observăm discrepanţa. Dacă o parte a oraşului primeşte mai puţine patrule de poliţie, iar alta mai multe patrule, putem vorbi de nevoi comparate.
- Tipuri de informaţii necesare în evaluarea iniţială
Tipurile de informaţii în evaluarea nevoilor sunt:
- Profiluri ale caracteristicilor comunităţii
Un profil ne dă o imagine de ansamblu asupra caracteristicilor demografice ale comunităţii.
Avem de exemplu structura pe categorii de vârstă, structura etnică şi rasială, suprafaţa pe care locuieşte comunitatea etc.
- Profiluri ale domeniilor de viaţă
Acestea ne dau informaţii despre gradul de incidenţă al unei probleme şi tiparele sociale ale populaţiei. Ele pot include:
- date economice, incluzând managementul financiar, tiparele de creditare;
- date despre gradul de angajare, ce cuprinde nivelurile ocupaţionale, nivelurile de aspiraţie ocupaţională, nevoi vocaţionale;
- tipare familiale, cum ar fi relaţiile părinte-copil, probleme în cadrul cuplurilor căsătorite, rata divorţialităţii;
- tipare educaţionale, incluzând participarea şi nevoia adulţilor de programe educaţionale, frecventarea şcolii, rata renunţării la şcoală;
- locuinţe, cu referire la numărul acestora, starea unităţilor de furnizare a apei şi supraaglomerarea;
- sănătatea fizică şi mentală, cum ar fi dizabilităţi pe termen lung, cauze ale morţii, rata îmbolnăvirilor, condiţiile de mediu;
- managementul locuinţei, care include problemele de menaj, hrană, administrarea locuinţei şi îngrijirea copiilor;
- modalităţi de recreere, ce privesc activităţile din timpul liber, sport şi activităţi culturale;
- incidenţa delictelor, incluzând rata infracţionalităţii juvenile şi adulte, teama de infracţiuni etc.;
- satisfacţii rezultate din viaţa în comunitate, cum ar fi relaţiile de vecinătate, solidaritatea comunitară.
- Cunoaşterea şi utilizarea serviciilor
Persoanele care au nevoie de un serviciu, adesea nu ştiu că acel serviciu sau acea resursă sunt disponibile.
Înainte de a lua decizii este important de ştiut dacă nu cumva această lipsă de cunoştinţe despre serviciile existente reprezintă una dintre cauzele persistenţei problemei.
- Bariere în calea utilizării serviciilor
Indivizii care au nevoie de servicii pot fi conştienţi de existenţa lor, şi totuşi să nu le utilizeze din cauza barierelor care stau în calea utilizării lor.
Într-o evaluare a nevoilor pot fi identificate următoarele tipuri de bariere:
- bariere fizice, cum ar fi lipsa mijloacelor de transport sau o mare distanţă între agenţie şi populaţia ţintă;
- atitudini negative ale personalului agenţiei, percepute de către clienţi sau potenţialii clienţi;
- sentimentul că folosirea serviciului atrage după sine o stigmatizare socială;
- costul serviciului care poate fi mult mai ridicat decât şi-ar putea permite cei care au nevoie de el;
- criterii de eligibilitate ale agenţiilor, percepute ca restrictive sau, fiind într-adevăr restrictive.
- Existenţa unui sistem de informare în comunitate
Pentru a putea beneficia de un serviciu, posibilii utilizatori trebuie să ştie de existenţa lui. O evaluare a nevoilor poate avea ca rezultat identificarea canalelor formale şi informale prin care este cel mai probabil ca informaţiile să ajungă la un grup.
- Evaluarea nevoilor
Identificarea resurselor potenţiale sau existente, care pot fi utilizate trebuie să aibă loc înainte de planificarea sau alocarea efectivă a resurselor.
- Evaluarea resurselor politice
Trebuie evaluată disponibilitatea conducătorilor politici sau ai comunităţii de a se mobiliza şi a-i mobiliza pe membrii comunităţii.
- Metode de strângere a informaţiei
Există patru abordări specifice:
- informatorul relevant;
- adunarea comunitară;
- rata persoanelor în tratament;
- indicatorii sociali.
- Informatorul relevant
Tehnica se bazează pe informaţiile adunate de la persoana care cunoaşte cel mai bine nevoile şi practicile comunităţii. Aceste persoane sunt:
- oficialităţile publice;
- administratori şi şefi de program ai organizaţiilor de protecţie socială din comunitate – inclusiv preoţi, directorii organizaţiilor publice şi private de sănătate, doctori, personalul din clinicile psihiatrice, din centrele de recalificare a şomerilor etc.
Pentru a folosi un informator relevant, trebuie definite iniţial obiectivele intervenţiei.
Apoi se elaborează un chestionar sau un ghid de interviu pentru a obţine informaţii comparabile de la mai mulţi informatori. Este preferabil interviul direct.
Avantajele tehnicii informatorului relevant:
- este relativ simplă şi nu prea costisitoare;
- permite obţinerea de informaţii de la diferite persoane, fiecare cu perspectiva lui;
- se poate organiza, în final, o discuţie de grup cu toţi informatorii, pentru a definitiva care sunt nevoile şi serviciile cele mai necesare pentru comunitatea respectivă.
Dezavantaje:
- se bazează pe punctul de vedere al celor care au tendinţa să vadă comunitatea din perspectiva organizaţiei lor şi, de aceea unele dintre nevoi sau probleme pot să le scape;
- ei pot să nu ia în considerare unele categorii sociale – cei foarte tineri sau foarte bătrâni, cei izolaţi geografic sau social sau foarte săraci.
Lista de activităţi ar fi:
- descrierea obiectivelor programului, stabilirea şi operaţionalizarea conceptelor şi a obiectivelor într-o metodologie a cercetării;
- identificarea şi contactarea informatorilor relevanţi;
- realizarea chestionarului sau ghidului de interviu care să fie administrat personal sau trimis prin poştă;
- strângerea informatorilor la o întâlnire de grup după ce datele recoltate au fost prelucrate (tabele, grafice);
- redactarea raportului final.
- Adunarea comunitară
Se bazează pe persoane care sunt invitate să determine serviciile şi nevoile sociale la nivelul comunităţii.
Adunările publice sunt planificate fiind invitaţi toţi membrii comunităţii şi li se cere să-şi exprime opiniile.
Ca şi în cazul tehnicii anterioare (informatorul relevant) un grup (nucleu) stabileşte înaintea adunărilor obiectivele cercetării pregătind întrebări menite să structureze întâlnirile în jurul anumitor probleme, oferind însă, şi posibilitatea exprimării spontaneităţii şi a originalităţii participanţilor. Adunările pot începe cu o participare numeroasă însă, dacă este posibil, după stabilirea obiectivelor şi regulilor generale ale discuţiilor să se formeze mici grupuri pentru a încuraja participarea individuală şi a facilita comunicarea interpersonală. Pentru aceste grupuri se aleg conducătorii şi secretarii care reţin propunerile.
În etapa finală se face o listă cu toate sugestiile privind nevoile de servicii comunitare, evidenţiindu-se cele mai importante sau cele care au întrunit consensul (care, de obicei, se trimit agenţiei care finalizează proiectul).
Avantaje:
- sunt relativ uşor de organizat şi de condus;
- se strâng opinii de la aproape toate segmentele comunităţii;
- conduc la o creştere a participării cetăţenilor;
- sunt identificaţi cei care pot deveni resurse pentru implementarea ulterioară a programului.
Dezavantaje:
- în comunităţile mari este greu de găsit locuri de desfăşurare strategice în număr suficient;
- uneori este greu să obţii o participare reprezentativă la adunări şi se poate obţine doar o descriere parţială a nevoilor comunităţii în afara cazurilor în care se poate realiza un eşantion reprezentativ de cetăţeni care să cunoască problemele;
- iniţiatorii trebuie să fie conştienţi de posibilitatea unor întâmplări neplăcute cum ar fi:
- adunarea se poate transforma într-o plângere generalizată;
- un subgrup poate prelua conducerea şi îşi poate impune punctele de vedere critice, reale sau imaginare.
Lista de activităţi
- descrierea obiectivelor programului, stabilirea conceptelor şi operaţionalizarea acestora şi pregătirea unui model de cercetare;
- stabilirea listei întrebărilor şi a limitelor de timp pentru chestiunile vizate;
- stabilirea locului adunărilor, care să fie accesibil pentru toate segmentele comunităţii;
- popularizarea prin afişe, scrisori şi anunţuri în mass-media locală;
- stabilirea listei cu membrii comitetului de conducere şi a celor care vor înregistra ideile, atitudinile şi informaţiile prezentate de participanţi. Li se poate prezenta participanţilor şi o listă cu problemele considerate majore pentru comunitate, fiind rugaţi să le ierarhizeze după importanţă;
- prelucrarea informaţiei (tabele grafice);
- redactarea raportului final.
- Rata persoanelor în tratament
Se bazează pe o enumerare descriptivă a celor care au utilizat / beneficiat de serviciile agenţiilor de sănătate şi protecţie socială dintr-o comunitate. Se bazează pe ideea că nevoile comunităţii pot fi estimate pe baza persoanelor care au primit tratament sau servicii de ocrotire şi protecţie socială.
Din punct de vedere istoric, metoda a fost folosită iniţial pentru a observa rata bolilor mentale la nivelul general al populaţiei americane (1933 – Baltimore; 1939 – Chicago). Studiul a descoperit că o rată mai ridicată de pacienţi proveneau din centrele oraşelor decât de la periferie.
În anul 1958 un studiu a constatat că diferitele clase sociale apelau în mod diferit la tratament:
- clasele superioare la psihoterapie;
- clasele inferioare la terapie medicamentoasă.
Prima sarcină constă în definirea, conceptualizarea şi operaţionalizarea obiectivelor şi a metodologiei studiului.
Întrebările de bază sunt:
- Ce dorim să aflăm?
- Ce fel de date dorim să recoltăm?
- De unde putem obţine datele?
- Cum putem să le obţinem?
- Cum putem analiza aceste date?
- Care sunt cele mai bune metode de prezentare a rezultatelor?
- Cum putem folosi rezultatele pentru a trage concluzii şi a face recomandări?
Sursele de date se referă la:
- caracteristicile sociodemografice ale clienţilor (exemplu: vârstă, sex, etnie, nivel de şcolarizare, zonă de locuit etc.);
- problema sau problemele prezentate;
- caracteristicile serviciilor oferite;
- frecvenţa şi durata tratamentelor;
- rezultatele tratamentului oferit.
După ce sunt colectate datele, trebuie identificate acele agenţii sau persoane din comunitate care oferă servicii sociale şi de sănătate.
Avantaje:
- disponibilitatea datelor şi costurile relativ reduse ale colectării şi analizei lor;
- creşterea implicării şi comunicării între diferitele agenţii, ceea ce duce la integrarea lor sporită în rezolvarea problemelor comunităţii;
- metoda oferă o imagine de sinteză asupra serviciilor existente în cadrul comunităţii.
Dezavantaje:
- problemele cer garantarea confidenţialităţii, mai ales în cazul obţinerii de informaţii de la practicienii privaţi;
- precauţii în estimarea nevoilor populaţiei pe baza datelor culese pe un eşantion, pentru că, de exemplu, persoanele pot să se afle simultan în tratament la mai multe agenţii, sau să consulte mai mulţi specialişti,şi pot determina astfel o imagine eronată, supradimensionată a problemelor unei comunităţi;
- din raţiuni de confidenţialitate, persoanele suferinde dintr-o anumită comunitate pot căuta ajutor la specialiştii din afara comunităţii;
- pot exista persoane care nu solicită tratament, deşi ar avea nevoie să o facă.
- Indicatorii sociali
Această metodă se bazează pe extrapolarea nevoilor comunităţii, analizând statisticile din rapoartele şi datele publicate. Prezumpţia este că se pot face estimări folositoare ale nevoilor sau bunăstării unei comunităţi, analizând statistici parţiale privind unele categorii de populaţie. Aceste statistici redau indicatori sociali, ca de exemplu: delincvenţa, abuzul de substanţe, rata mortalităţii sau morbidităţii. Se mai pot analiza condiţiile de trai, precum igiena locuirii, numărul de persoane pe cameră, condiţiile economice etc.
Indicatorii sociali ca metodă, prezintă o anumită flexibilitate. Astfel, se pot analiza unul sau doi indicatori sau se pot construi indici complecşi. Indicatorii sociali apar în activitatea reprezentanţilor Şcolii de la Chicago (Park; Burgess) care considerau oraşul ca o constelaţie de „unităţi naturale”.
O unitate naturală are caracteristici sociale diferite de celelalte unităţi, diferenţele constând în:
1) caracteristici topografice – râuri, coline (exemplu: momârlanii);
2) caracteristici sociodemografice – vârstă, sex, etnie, rasă, ocupaţii, venituri, educaţie etc.;
3) factori ai populaţiei – densitate, migraţie;
4) aranjamentul / distribuţia spaţială a instituţiilor;
5) sănătatea şi bunăstarea socială – morbiditate, mortalitate, delincvenţa, sinucideri, abuz de substanţe.
Este nevoie de o continuă evaluare deoarece o parte din informaţia obţinută a nevoilor se învecheşte în timp scurt. O evaluare a nevoilor ne poate arăta şi ce fel de informaţie nu ne este disponibilă. De aceea, acest proces poate fi complex, de durată şi costisitor, sau o procedură relativ simplă.