Un sector non profit puternic la nivelul unei anumite comunităţi încurajează stabilitatea socială, pluralismul, responsabilitatea publică şi respectul faţă de lege, şi ajută, prin complementaritate la sectorul public, la derularea unor acţiuni concrete ce urmăresc dezvoltarea comunităţii respective.
Într-o societate democratică sectorul non profit se distinge, vizibil de celelalte două sectoare:
- sectorul public (de stat) care asigură cetăţenilor securitatea şi bunăstarea socială, reprezentat de instituţiile publice;
- sectorul privat, care are ca scop primordial realizarea de profit, format din întreprinderi şi firme.
Sectorul non profit poate contribui la atenuarea unor probleme sau la îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor, furnizând servicii sau aducând beneficii ce nu pot fi evaluate în mod direct din punct de vedere economic.
Descentralizarea produsă în ţările Europei Centrale şi de Est şi în Comunitatea Statelor Independente a permis sectorului neguvernamental să se implice în prestarea unor servicii care, înainte erau asigurate de către stat. Astfel, s-a produs un transfer de competenţe şi, implicit de putere către sectorul neguvernamental, ca parte a unei tendinţe globale de creştere a rolului acestui sector.
Organizaţiile neguvernamentale joacă un rol important ca reprezentant al opiniei cetăţenilor şi ca furnizor de informaţii. Prin asumarea rolului de „avocat”, aceste organizaţii aduc la cunoştinţă factorilor de decizie opinia cetăţenilor, influenţând astfel politica publică, contribuind şi la atenuarea paşnică a tensiunilor sociale.
- Susţinerea sectorului non profit. Componente de bază
Există trei componente de bază care asigură susţinerea sectorului non profit:
- legislaţia;
- finanţarea şi resursele;
- structurile organizatorice şi responsabilităţile.
- LEGISLAŢIA
Există câteva principii ce vizează legislaţia privind sectorul non-profit:
- ONG-urile au nevoie de legi care să le apere independenţa şi posibilitatea de a se susţine pe termen lung;
- reglementarea excesivă poate împiedica dezvoltarea unui sector non profit în expansiune;
- cei care elaborează legile trebuie să se consulte cu organizaţiile din sectorul non profit, pentru că atât sectorul public cât şi cel non profit urmăresc binele cetăţenilor, dar fiecare o face prin modalităţi proprii;
- colaborarea administraţiei centrale sau locale cu organizaţiile non-guvernamentale care furnizează servicii sociale este bine să se facă pe baza unor contracte sau reglementări clare care să asigure transparenţa activităţilor şi operaţiunilor de ambele părţi;
- legile trebuie să reglementeze întreg ciclul de viaţă al organizaţiilor nonguvernamentale, de la înregistrare până la dizolvare, desfiinţare sau lichidare.
- FINANŢARE ŞI RESURSE
ONG-urile trebuie să depisteze o varietate de resurse care să faciliteze autosusţinerea financiară, ca de exemplu:
- cooperarea cu sectorul guvernamental şi cu cel privat. Aceasta este posibilă şi de dorit, întrucât activităţile şi responsabilităţile celor trei sectoare se suprapun;
- activităţi producătoare de venit. Sunt la fel de diversificate ca şi cele din sectorul de afaceri, cu specificaţia că veniturile trebuie utilizate pentru scopurile organizaţiei şi nu ale membrilor săi;
- donaţii şi sponsorizări. Donaţiile individuale şi sponsorizările pot prezenta o sursă de finanţare importantă mai ales acolo unde măsurile fiscale prevăd scutiri de impozite pentru ofertanţi;
- susţinerea din partea unor fundaţii interne sau internaţionale. Chiar dacă a fost atras sprijinul organizaţiilor internaţionale, astăzi aşteptările privind astfel de sprijin sunt exagerate.
Posibilitatea susţinerii pe termen lung a sectorului non profit în noile democraţii presupune căutarea de surse de finanţare pe plan local.
- STRUCTURI ORGANIZATORICE ŞI RESPONSABILITĂŢI
Sectorul non profit întăreşte încrederea în toate cele trei sectoare cu condiţia să respecte câteva principii directoare:
- cantitatea nu înseamnă întotdeauna şi calitate;
- organizaţiile-umbrelă şi colaborarea intersectorială. Astfel de organizaţii pot îmbunătăţi comunicarea între sectorul non profit şi cel public.
- profesionalitate şi cunoaşterea altor sectoare. Însuşirea unor aptitudini necesare menţinerii de contacte cu administraţia publică şi firmele private este esenţială;
- ONG-urile, mass-media şi opinia publică. ONG-urile se află destul de frecvent în centrul atenţiei presei şi opiniei publice, ceea ce impune standarde ridicate de transparenţă şi campanii ambiţioase de promovare a imaginii.
RELAŢII PUBLICE PENTRU ONG-URI
Relaţiile publice pot fi definite ca fiind setul de activităţi şi atitudini destinate creării, îmbunătăţirii, influenţării opiniei unui grup sau mai multor grupuri în interesul unei organizaţii.
Alte definiţii:
- „relaţiile publice sunt un efort deliberat, planificat şi susţinut de a stabili şi a menţine înţelegerea reciprocă dintre organizaţii şi publicul lor” (Institutul Britanic de Relaţii Publice);
- „relaţiile publice desemnează managementul comunicării dintre organizaţie şi publicul ei” (James Grunig);
- „practicarea relaţiilor publice înseamnă arta şi ştiinţa socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor unor organizaţii şi a implementării unor propuneri de acţiune ce vor servi interesele organizaţiei şi ale publicului” (Asociaţia Internaţională a Profesioniştilor din Relaţiile Publice).
Doru Floru: „Relaţiile publice sunt managementul bunului simţ”.
Relaţiile publice presupun:
- comunicarea eficientă a mesajului organizaţiei către diferite grupuri de interes pentru aceasta, astfel încât scopurile organizaţiei să fie cât mai bine îndeplinite;
- crearea şi menţinerea unor relaţii benefice pentru organizaţie cu fiecare dintre grupuri (parteneri, clienţi, beneficiari, autorităţi);
- receptarea mesajelor din partea grupurilor de interes pentru organizaţie, analizarea lor şi oferirea de răspunsuri în vederea creării şi menţinerii imaginii organizaţiei.
SCOPURILE ŞI UTILITATEA RELAŢIILOR PUBLICE
- Prestigiu, imagine favorabilă şi tot ce decurge din acestea.
- Promovarea serviciilor oferite.
- Identificarea de oportunităţi şi oferirea de soluţii pentru valorificarea acestora.
- Prevenirea şi rezolvarea conflictelor interne şi inter-organizaţionale.
- Prevenirea şi contracararea atacurilor.
- Atragerea de personal şi simpatizanţi.
- Educarea şi conştientizarea publicului în domeniul de interes.
- Îmbunătăţirea activităţii organizaţiei.
TEHNICI UTILIZATE ÎN RELAŢIILE PUBLICE
- Comunicate de presă.
- Revista presei.
- Scrierea de articole de succes.
- Iniţierea de proiecte de cercetare a opiniei audienţelor, concurenţei, a imaginii organizaţiei sau de cercetare în domeniul de care ne ocupăm.
- Mapa de prezentare a organizaţiei.
- Editare de buletine de informare.
- Tipărire de ofertă de serviciu.
- Discursuri, seminarii, conferinţe, întâlniri cu / pentru grupurile pentru care lucrăm.
- Rubrici în ziare sau publicaţiile de specialitate.
- Organizarea de evenimente.
RELAŢIONISTUL
Orice organizaţie solidă are o persoană special desemnată pentru relaţii publice.
Relaţionistul este omul de legătură între organizaţie şi public, altfel spus, între organizaţie şi oricine este interesat de ea sau, de care ea se interesează.
Persoana care se va ocupa de relaţiile publice va fi, de preferat, aleasă dintre cele tinere, dar nu dintre cele mai tinere, fără experienţă.
Atribuţiile relaţionistului din organizaţie sunt:
- stabileşte, întreţine şi îmbunătăţeşte relaţiile cu exteriorul (presă, autorităţi, publicul etc.);
- organizează şi / sau coordonează activităţile publice ale organizaţiei (simpozioane, conferinţe, alte evenimente);
- analizează şi îmbunătăţeşte imaginea organizaţiei;
- are rol de purtător de cuvânt şi poate fi persoană de contact a organizaţiei.
Calităţi necesare pentru relaţionist:
- instruire în relaţiile publice;
- bun comunicator;
- diplomat, descurcăreţ (abil);
- spontan;
- dinamic, echilibrat;
- discret, loial.
Este bine să aibă cunoştinţe în lumea presei, să cunoască una sau două limbi străine, să fie o prezenţă agreabilă, să inspire încredere.
Relaţionistul trebuie să ştie tot ce se petrece în organizaţie; lui nu trebuie să i se ascundă nimic pentru a nu fi luat prin surprindere.