COMUNICAREA
Comunicarea înseamnă transmiterea de fapte, idei, impresii.
Elementul esenţial al comunicării constă în transmiterea unui mesaj dintr-o parte în alta (E → R) iar elementul esenţial al mesajului constă în atragerea atenţiei receptorului asupra unui lucru oarecare.
Scopurile comunicării (Nicki Stanton) sunt:
- să fim receptaţi (auziţi, citiţi);
- să fim înţeleşi;
- să fim acceptaţi;
- să provocăm o reacţie.
- Agabrian enumeră următoarele obiective:
- comunicăm ca să supravieţuim şi să ne satisfacem trebuinţele personale. Pentru a-şi desfăşura normal viaţa, omul are nevoie de comunicare, de relaţii cu alţii, care conferă vieţii psihice a individului echilibru şi satisfacţie. Sociabilitatea este o trebuinţă umană fundamentală;
- comunicarea face posibilă cooperarea;
- comunicăm ca să formăm şi să menţinem relaţii interpersonale;
- comunicăm pentru a-i convinge pe alţi oameni să gândească la fel ca noi sau să acţioneze cum acţionăm noi, sau cum am dori noi;
- comunicăm ca să exercităm putere asupra altor oameni;
- comunicăm pentru a menţine atât societatea cât şi organizaţiile noastre laolaltă;
- folosim comunicarea ca să dăm un sens lumii, trăirilor şi experienţelor noastre în ea;
- comunicăm ca să prezentăm imaginea noastră, a organizaţiilor noastre, altor oameni şi organizaţii.
Caracteristici ale personalităţii necesare în comunicarea verbală
Nicki Stanton (1995) distinge:
1) Claritate. Pentru a fi un bun orator este nevoie de capacitatea de exprimare clară a ideilor. Exprimarea trebuie să fie simplă, iar materialul astfel organizat încât să poată fi uşor urmărit. Nu trebuie impresionat auditoriul folosind fraze lungi şi cuvinte complicate. O gândire clară implică şi o exprimare potrivită.
2) Acurateţea. Expresiile şi cuvintele folosite trebuie să fie exprimate corect, să exprime ceea ce dorim să spunem. Este nevoie de un vocabular bogat pentru a putea alege cuvintele cu înţeles precis în vederea atingerii scopului propus. Faptele la care ne referim trebuie să fie corecte iar declaraţiile neconforme cu realitatea şi care pot fi contestate trebuie evitate.
3) Empatia. Întotdeauna să fin curtenitori şi prietenoşi, încercând să simţim ceea ce simte cealaltă persoană. Expresia feţei şi tonul vocii sunt foarte importante în discuţiile de grup sau interviuri.
4) Sinceritatea. Aceasta înseamnă a fi natural. Este totdeauna un pericol ca atunci când se discută cu persoanele necunoscute sau cu un statut social mai înalt, să devenim rigizi şi stângaci sau să încercăm să simulăm. Aceasta provine din lipsa de încredere în sine..
5) Relaxarea. Cea mai bună metodă de a ne elibera de dificultăţile de vorbire este relaxarea. Atunci când suntem încordaţi nu mai putem fi naturali.
6) Contactul vizual. Direcţia privirii şi mobilitatea ei sunt factori importanţi în sincronizarea unui dialog.
7) Aparenţa. Felul în care suntem priviţi arată cât de bine ne înţeleg ceilalţi. Cei ce ne ascultă nu ne pot ajuta prea mult, însă pot înregistra aparenţa, înfăţişarea noastră şi atunci ei vor primi prin metacomunicare, o imagine a modului în care ne purtăm, cum ne îngrijim. În multe situaţii de dialog, oamenii privesc vorbitorul şi îl judecă chiar înainte de a vorbi. O ţinută vestimentară îngrijită este deosebit de importantă în situaţiile formale: întâlniri publice, interviuri pentru angajare, conferinţe. Prin urmare, trebuie să luăm în considerare două aspecte importante:
- o ţinută îngrijită şi curată;
- o vestimentaţie şi înfăţişare adecvată locului în care se desfăşoară activitatea.
8) Postura. Poziţia corpului este de asemenea importantă pentru procesul comunicării. Un element important constă în examinarea posturii: cum stăm în picioare, şezând, poziţii în care pune în evidenţă şi calitatea discursului dar, mai ales, influenţează vocea. La o poziţie gârbovită, capul plecat, umerii lăsaţi să cadă, vocea nu va fi clară, pentru că respiraţia este influenţată, neputându-se trage prea mult aer în piept şi nici nu se poate avea un control asupra respiraţiei.
9) Mecanismele vorbirii. Vorbirea cere o manipulare complexă a diafragmei (organ muscular-tendinos care separă toracele de abdomen şi care participă la respiraţie), plămânilor şi muşchilor pectorali, a coardelor vocale, gurii şi buzelor.
10) Înălţimea şi intensitatea vocii. Vocea unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi înalte este ascuţită, ţipătoare sau stridentă iar a celei care vorbeşte pe tonalităţi joase va fi groasă, gâtuită, aspră.
11) Volumul vocii. Volumul este mai uşor de controlat, o respiraţie corectă fiind esenţială pentru a controla volumul şi modul de a vorbi. Volumul vocii depinde de anumiţi factori care trebuie luaţi în seamă şi anume:
- unde vorbim (locul);
- mărimea grupului căruia i se vorbeşte;
- zgomotul de fond.
12) Dicţia şi accentul. Dicţia este modul în care pronunţăm cuvintele, iar aceasta se face prin educaţie şi exerciţiu. Ea este influenţată de accent şi depinde de articularea şi enunţarea cuvintelor.
Articularea se referă la modul de pronunţare al consoanelor; enunţarea se referă la modul de pronunţare al vocalelor. Dacă articulăm şi enunţăm bine, clar, vom avea o dicţie bună. Oricare ar fi accentul, este bine, dar mai ales important să se pronunţe cuvintele clar. Cele două elemente ale unei vorbiri corecte – articularea şi enunţarea – sunt foarte importante în serviciile publice care presupun o discriminare fină a cuvintelor.
13) Viteza. Mesajul transmis va fi influenţat şi de viteza sau de ritmul în care vorbim. Dacă aceasta este mare, ascultătorul primeşte mesajul ca pe o urgenţă, ceea ce uneori este util, dar poate fi şi un aspect nedorit. Astfel, o viteză mare de vorbire poate să creeze dificultăţi de a fi înţeleşi şi, probabil nici nu vom putea pronunţa fiecare cuvânt clar şi cu atenţie.
Un bun vorbitor îşi schimbă viteza de vorbire în concordanţă cu importanţa mesajului, astfel încât cuvintele şi frazele nesemnificative sunt rostite mai repede, în timp ce frazele mai importante pot fi rostite mai rar şi accentuat.
14) Folosirea pauzei. Dacă se vorbeşte cu pauze lungi după fiecare cuvânt sau serie de cuvinte, se pierde foarte repede audienţa.
Un bun vorbitor va face pauze scurte doar atunci când trebuie pentru a oferi ascultătorilor săi posibilitatea de a se implica activ şi va face pauză în special, înainte sau după un cuvânt care trebuie accentuat înainte de a sublinia o idee mai importantă.
15) Timbrul vocii. Inflexiunea sau modificările „sus-jos” ale vocii influenţează modul în care mesajul este recepţionat.
Timbrul poate trăda atitudinile şi emoţiile, influenţând în acelaşi timp reacţia receptorului. Mai mult, un cuvânt poate avea mai multe înţelesuri, în funcţie de timbrul vocii. Este important să se controleze tonul vocii pentru a nu se trăda atitudinea şi sentimentele.
16) Vigilenţa dă auditoriului impresia că sunteţi conştienţi de aceasta şi că vă interesează ceea ce se întâmplă în jur şi mai ales ce spuneţi. Plăcerea de a vorbi este un element de politeţe exprimat prin străduinţa de a oferi un ton prietenesc în voce prin zâmbet şi privire agreabile.
Comunicarea nonverbală
Este cert că noi când comunicăm nu folosim numai cuvinte. Este imposibil să nu comunicăm; tăcerea nu implică şi absenţa comunicării. Putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie pentru a înlocui cuvintele sau pentru a întări mesajul verbal.