Comportamentul social al speciei umane, după opinia lui G.H.Mead, are o bază biologică legată de impulsul sexual sau de reproducere, impulsul parental (fie matern, fie patern), impulsul sau atitudinea de solidaritate.
Cu toate acestea conform cu Elisabeta Stănculescu, 1996, se subliniază că nici comportamentul social al persoanei şi nici organizarea socială nu se bazează, la nivelul speciei umane pe un principiu natural: principiul considerat fundamental în organizarea socială umană este cel al comunicării care implică o participare cu celălalt, acest principiu este condiţionat de existenţa conştiinţei. Sociologia tradiţională priveşte viaţa socială ca fiind „structurată” adică modelată şi menţinută într-o formă stabilă de reguli, roluri şi relaţii.
Denis McQuail - 1999, pornind de la aserţiunea sus menţionată, se întreabă: „cine e probabil să comunice cu cine şi în ce scop?” Dacă ar fi să considerăm că regularităţile relaţiilor sociale ar funcţiona şi la nivelul comunicării, atunci am putea prezice direcţia, frecvenţa, contextul, scopul şi, uneori, efectele comunicării. Dar, în realitate aceste lucruri nu se pot întâmpla aşa. Sunt unele condiţii care anticipează structuri comunicative, printre acestea autorul citat menţionează:
- proximitatea, în funcţie de care persoanele care se află în apropiere fie spaţial (locuinţa), fie ocupaţional (locul de muncă) comunică între ele, mai mult, comparativ cu cele care se află la distanţă;
- similaritatea este o altă condiţie care ne demonstrează că cei aflaţi în aceleaşi împrejurări sociale sau care împărtăşesc interese, credinţe, activităţi este mai probabil să comunice decît cei care diferă din punctele de vedere expuse;
- apartenenţa la grup este o condiţie care duce la o mai intensă comunicare în interiorul grupului, decât între grupuri, iar direcţia fluxului comunicării este modelată de statutele relative ale membrilor grupului şi rolurile diferite care le revin.
Ori de câte ori in interiorul grupului, societăţii există o complementaritate de roluri, există şi o serie de structuri determinate de interacţiune comunicativă.
De exemplu, se aşteaptă de la părinţi să-şi „socializeze” copii, de la liderii politici să contribuie la formarea opiniilor adepţilor etc.
In asemenea situaţii există reguli nescrise, acceptate şi înţelese de ambele părţi, privind transmiterea şi receptarea mesajelor ce au un conţinut şi un scop previzibil. Acceptarea acestor „reguli” comunicative face parte dintr-o serie de înţelegeri distribuite social şi care adesea include alocarea puterii „legitime” ocupanţilor unui anumit rol.
Trecând de acest cadru general, social, pentru a ajunge la domeniul psihologiei sociale, dicţionarul aferent, defineşte comunicarea ca mod fundamental de interacţiune psihosocială a persoanelor realizată cu ajutorul simbolurilor şi semnificaţiilor social-generalizate ale realităţii, în vederea obţinerii stabilităţii ori a modificării de comportament individual sau la nivel de grup.
Aşa cum remarca Ana Tucicov-Bogdan, procesual, comunicarea constă în transmisia şi schimbul de informaţii între persoane, de impresii şi comenzi, în împărtăşirrea unor stări afective, decizii raţionale şi judecăţi de valoare, cu finalitate expresă de a obţine efecte în reprezentările şi opiniile celorlalţi, în practicile sociale pe care le efectuează.
Această definiţie este una din cele aproximativ 126 de definiţii catalogate de cercetătorii americani F.E.X.Dance şi Carl E. Larson, apropiindu-se de ceea ce Carl I. Hovland, Irving I.Janis şi Harold H.Kelley înţelegeau prin comunicare: „un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)” Pentru a completa cu ultimele date ale ştiinţei trebuie avute în vedere şi mesajele non-verbale. Ca pondere acestea din urmă pot ocupa în funcţie de autor, de la 65% până la 94%, în categoria stimulilor non-verbali pot fi incluse: intonaţia şi timbrul vocii, ritmul, înălţimea, volumul etc. Nu trebuie scăpate din vedere nici situaţiile în care din cauze obiective: mutism, surditate, distanţa ş.a. elementele care predomină sunt non-verbale. De exemplu echipajele de pe două nave care sunt la distanţă apreciabilă una de alta pot comunica prin intermediului unor steguleţe care au o semnificaţie comună pentru toţi marinarii sau prin sunete sonore: clopot, siflee.
La animale se întâlnesc frecvent cazuri, mai ales la păsări când acestea „comunică” dar fără a li se asocia ipostaza lingvistică.
Conotaţiile de limbă ale termenului comunicare se diversifică în funcţie de „bogăţia limbii”, după cum remarca Mihai Dinu, în limba engleză nu există diferenţierea între comunicare şi comunicaţie, pe când în limba română această diferenţiere se face.
Definiţia concisă, restrictivă, care nu-l satisface decât pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris, dar şi cea cu caracter general, dar vagă nu mulţumeşte îndeajuns.
Punctul nevralgic al definirii comunicării interumane este legat de problema intenţionalităţii. Răspunsul la întebarea dacă putem vorbi de comunicare şi atunci când scurgerea de informaţie este involuntară desparte teoriile comunicării în două mari clase (M.Dinu,1997)
Prima ar putea fi ilustrată de semiologia comunicării cu reprezentanţii săi: Eric Buyssens, Jeanne Martinet, Georges Mounin, Louis Prieto – aceşti autori îşi structurează teoria pe distincţia fundamentală dintre semnal şi indiciu, numai cel dintâi presupunând existenţa unei intenţionalităţi din partea emiţătorului. Paloarea bruscă, spune M.Dinu, ce invadează chipul cuiva, este doar un indiciu al sentimentelor încercate de o persoană, pe când o chemare în ajutor reprezintă un semnal explicit, un act deliberat săvârşit cu un scop precis (intenţionalitate). Este greu de separat cele două aspecte: strigătul de groază, reacţia spontană, reflexul la un stimul exterior, nesupus controlului conştient şi apelul în vederea intervenţiei semenilor, ca o comunicare intenţionată. Potrivit opiniilor exprimate de autorii citaţi, este vorba de comunicare numai în cazul semnalelor, studiul indiciilor intrând în obiectul de studiu al semiologiei semnificării.
A doua clasă se referă la Şcoala de la Palo Alto, în cadrul căreia au fost elaborate renumitele „axiome” ale comunicării. Una dintre axiome postulează că „non-comunicarea este imposibilă”, atâta vreme cât înfăţişarea, vestimentaţia, mimica, gestica, privirea, mersul şi chiar tăcerile noastre, le dezvăluie celorlalţi condiţia socială, temperamentul, obiceiurile, dispoziţia, atitudinile sau emoţiile pe care le resimţim. Concluzia ce se desprinde de aici este aceea că – orice comportament are o valoare comunicativă, şi deci distincţia dintre semnal versus indiciu nu ar mai avea nici o relevanţă, şi ar complica şi mai mult lucrurile, care şi aşa nu sunt simple în cazul comunicării. Dacă gesturile interlocutorului ne furnizează suficiente informaţii utile, atunci nu mai are importanţă dacă a dorit sau nu, să ni le ofere. In viziunea psihosociologiei moderne, care pune accent tot mai mare pe conceptul de rol, condiţionat de contextul spaţio-temporal, social sau psihologic al comunicării, este de aşteptat ca raporturile dintre spontaneitate şi premeditare să fie revizuite.
Etimologia termenului comunicare este, în ultimă instanţă cea care ne dă accepţiunea de punere în comun a unor lucruri indiferent de natura lor, derivarea sa din latinescul „communicus” obligă într-un fel alăturarea de sensul sacramental, euharistic care desemna „împărtăşirea credincioşilor în cadrul agapelor, ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu, din această accepţiune s-a dezvoltat cu timpul antonimul „excomunicare”, adică interdicţia de a primi împărtăşania, echivalentă cu excluderea din comunitate şi punerea în afara sa.
In limba română, multă vreme s-a regăsit acest sens ecclezial sub forma cuminecării, a împărtăşaniei, pentru ca mai târziu pe cale ştiinţifică să apară în limbă şi termenul de comunicare. Cele două cuvinte pornesc din aceeaşi rădăcină, sunt surori, dar au căpătat sensuri diferite. Comunicarea stă la baza organizării sociale, dirijând relaţiile dintre oameni şi în acelaşi timp nu este exclusă accepţiunea că evoluţia spirituală a persoanei nu se poate realiza decât în baza comunicării, situată la niveluri superioare.
Intrat în uzanţa limbii termenul de comunicare pare destul de clar, dar atunci când încerci definirea, lucrurile încep să se complice pentru că te afli în faţa multiplelor sale sensuri date de context, fie el spaţial, social sau psihologic.
Comunicarea generează configuraţii de nivel superior înzestrate cu proprietăţi noi în raport cu cele ale unităţilor ce au stat la bază. Dacă grupul uman reprezintă mai mult decât suma persoanelor care-l compun, faptul se datorează, în primul rând comunicării interpersonale dintre membrii săi, reţeaua de legături astfel formată adăugând trăsături suplimentare, structurale, de ordin interacţional, caracteristicilor individuale ale participanţilor.
Atât conservarea, cât şi evoluţia în continuare a grupului depind în mod hotărâtor de direcţia în care se dezvoltă relaţiile din cadrul său, adică de bunul mers al comunicării. Interinfluenţarea dintre persoane se referă la atitudini, convingeri, credinţe, comportamente ş.a.
Prin comunicare sunt vehiculate aspecte perceptive, simpatetice sau funcţionale. De aceea, poziţia comunicării în actul interpesonal poate fi reprezentată succint ca în fig.1. Elementul esenţial al comunicării constă în transmiterea unui mesaj dintr-o parte în alta, în schimb esenţa mesajului este legată de atragerea atenţiei receptorului asupra unui lucru oarecare.
Privită din perspectivă sociologică, viaţa socială, fie a unui grup sau a unei comunităţi mai mari, apare „structurată”, adică modelată şi menţinută într-o formă stabilă de reguli, roluri, relaţii mai mult sau mai puţin evidente.
Aplicată comunicării, această abordare, conform cu Denis McQuail, naşte întrebarea: cine cu cine este probabil să comunice şi în ce scop? In acest sens, pornind de la cunoaşterea structurii sociale – regularităţile relaţiilor sociale – ar trebui să putem prezice: direcţia, frecvenţa, contextul, scopul şi uneori efectele comunicării.
In interiorul grupului, întotdeauna există o complementaritate de roluri cărora li se asociază o serie de structuri determinate de interacţiunea comunicativă. De aceea formele de organizare socială şi structurile formale sau informale ale contactelor interumane tind să modeleze specific reţeaua comunicaţională, care la rândul ei acţionează în sens invers, blocând sau facilitând comunicarea, după caz.
Există reţele care nu sunt conforme nici unei structuri fizice observabile, acestea pot avea la bază legi sociale nescrise privitor la cine are acces la cine, sau la probleme legate de statutul social. Liniile comunicării informale interpersonale sunt adesea restrânse la limitele familiei, grupului profesional, la vecini, la religie ş.a. Alte tipuri de reţele sunt bazate pe interese, cunoştinţe, stil de viaţă, opinii sau ideologii.
Comunicarea implică schimbarea,instituindu-se deopotrivă în cauză şi efect ale schimbărilor din structura socială. Procesele de comunicare pot fi considerate cauze sau condiţii ale schimbării mai ales atunci când aceasta este gândită în termenii invenţiilor tehnologice sau socio-culturale, putem exemplifica prin aducerea în atenţie a tiparului şi ziarului. Ambele procese au depins de deplasarea fizică a persoanelor şi bunurilor, fie la nivel individual, fie la nivel colectiv sau la scară mare: migraţii, invazii, colonizări.
Lerner, 1958, consideră că un prim impuls al schimbărilor economice, în actualul secol, l-ar putea constitui transmiterea unei imagini a stilului modern de viaţă unor societăţi înapoiate economic şi tradiţionale cultural. Argumentul de bază al unei asemenea teorii constă în aceea că schimbarea este văzută ca o evoluţie mai mult sau mai puţin continuă, care conduce la scopurile universal valorizate ale unei productivităţi ridicate şi ale consumului material. Imaginea poate fi promovată prin reclama anumitor produse, prin filme care consonează cu dorinţa, mai ales a tinerei generaţii, de a ajunge la asemenea stil de viaţă, lipsit de grija zilei de mâine, de satisfacere a unor nevoi imediate.
Pentru a ajunge aici sunt necesare pe lângă elementele specifice comunicării şi altele, cum ar fi: dezvoltarea conştiinţei unui interes comun, a identităţii de clasă opusă altor clase, mobilizarea unor elemente de susţinere, efortul asigurării avantajului politic, controlul şi dirijarea unor mijloace şi chiar a conţinutului comunicării, pentru a-şi menţine legitimitatea, pentru a defini lumea în acord cu propriile interese, pentru a submina eforturile clasei adverse de a formula alternative noi. Exerciţiul democratic al comunicării ar trebui să promoveze posibilitatea unor alternative, ca necesitate, pentru libertatea de opţiune, pentru verticalitate comportamentală, pentru dezvoltarea capacităţii de discernământ.
Conştiinţa de sine şi viziunea alternativă a lumii, ca elemente ale comparaţiei, conduc la o mai bună şi adecvată comunicare interpersonală.
Harold Innis , 1951, atribuie trăsăturile caracteristice ale civilizaţiilor antice succesive modului dominant de comunicare. El spune că trecerea de la inscripţiile pe piatră la cele pe papirus, poate fi considerată cauza schimbării puterii regale cu cea a preoţilor. In Grecia antică, tradiţia orală şi un alfabet flexibil au favorizat inventivitaea şi diversitatea şi au împiedicat monopolul preoţimii asupra educaţiei. Intemeierea Imperiului Roman a fost favorizată de existenţa unei culturi scrise, pe care se sprijineau instituţiile legal–birocratice capabile să administreze teritorii foarte îndepărtate.
Innis exagerează rolul comunicării şi nu ia în seamă instituţionalizarea unor noi forme de comunicare, care pot fi mult mai importante comparativ cu tehnologia care stă la baza lor.
Denis McQuail spune că, poemul, documentul legal, cântecul de popularitate, filmul documentar, ştirile televizate sunt exemple de invenţii sociale mai complexe decât tehnologiile pe care le implică. Consecinţele acestor invenţii sunt diferit prezentate în funcţie de autor, unii vorbesc de o cultură globală, alţii de declinul ideologiei, de vulnerabilitatea la manipulare, de declinul raţionalităţii.
Situaţia, când existau grupuri mai mult sau mai puţin închise, dependente de anumite structuri sociale arhetipale, în virtutea cărora membrii împărtăşeau aceleaşi sentimente şi credinţe, ducând o viaţă auto-suficientă, angajându-se împreună într-un număr limitat de acţiuni, s-a schimbat cu alta care promovează o societate complexă, de mari proporţii, ai cărei membri se diferenţiază, deşi rămân interdependenţi în noi moduri datorită diviziunii muncii.
Marea libertate şi individualitate a societăţii moderne este susţinută de un sistem de comunicare complex, care oferă mecanisme de integrare funcţională într-o societate extinsă, ce depăşeşte integrarea normativă a formelor sociale comunitare anterioare.
Emile Durkheim sublinia că, în societăţile moderne, indivizii sunt legaţi mai mai mult de diferenţele decât de asemănările dintre ei, pentru că acestea impun complementaritatea şi interdependenţa. Iar nevoia de a colabora, de a interacţiona şi structurile inventate pentru a organiza noi tipuri de interacţiune stau la baza solidarităţii sociale, în schimb această solidaritate nu trebuie să fie mecanică.
Fără a exagera sau minimaliza, rolul comunicării, trebuie acceptat că totuşi comunicarea constituie mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă. Ea include toate simbolurile spiritului, expresia feţei, atitudinile, gesturile, tonul vocii, cuvintele, scrierile, imprimările, imaginile, telegraful, telefonul, computerul ş.a.
Referitor la comunicare, ca schimb interuman, nu au lipsit şi nu lipsesc consideraţiile de ordin filosofic, sceptic, pesimist. Aşa cum remarcă François Jacob, oamenii nu acordă cuvintelor un sens identic. Ei vorbesc mult şi se înţeleg puţin, nu împărtăşesc aceleaşi opinii şi, neconvingându-i pe alţii, rămân pe poziţiile iniţiale. Astfel, schimburile verbale cotidiene maschează diferenţele de netrecut dintre datele experienţiale unice, sui-generis, personale, trăite de oameni.
Comunicarea este un proces dificil, generator de disonanţe şi conflicte, dar nu imposibil de realizat. P.Golu subliniază că, fiecare interlocutor trebuie să iasă din propriul sistem, pentru a stabili noi cadre de referinţă, repertorii de experienţă identice, comune, astfel încât prin intercunoaştere să se ajungă la acel stadiu în care să se poată prevedea reacţia celuilalt. Fenomenul imediat ce poate lua naştere este legat de reducţia şi chiar suprimarea discursului verbal, în aşa fel încât comunicarea şi înţelegerea se realizează doar prin operarea cu semne nonverbale. Însă imediatul, nu este aşa uşor de realizat, pentru că sunt necesare o serie de cerinţe ce ţin de compatibilitatea psihologică, de convingeri, credinţe şi opinii convergente.
Cel mai influent model comunicaţional este cel al lui Claude Shannon, îmbunătăţit de Weaver şi care descrie secvenţa de bază ce începe cu o sursă, de la care mesajul ajunge la transmiţător unde este codificat într-un semnal, ce poate fi distorsionat de zgomot în drumul său spre receptor, unde este decodificat şi transmis destinatarului.
După ce Norbert Wiener propune cibernetica în postura de ştiinţă generală a comunicării, accentul se pune pe feed back sau cum i se mai spune „conexiune inversă”, cu rol de control, ce permite unui sistem să se adapteze la modificările contextului.
Un model simplu al procesului de comunicare, care ilustrează abordarea sistemică este sugerat de T.M.Newcomb, ce se bazează pe „premisa după care comunicarea între indivizi umani îndeplineşte funcţia esenţială de a permite ca doi sau mai mulţi interlocutori să menţină orientarea simultană unii către ceilalţi şi către obiectele unui mediu exterior”. Modelul propus de Newcomb este triunghiular, vârfurile triunghiului fiind reprezentate de doi indivizi, A şi B, şi de un obiect X din ambientul comun. Ambii indivizi sunt orientaţi unul către celălalt şi către X, iar comunicarea este concepută ca procesul care susţine această orientare, în sensul că menţine simetria relaţiei dintre cele trei elemente, transmiţând informaţii despre orice fel de schimbare şi permiţând adaptarea. Modelul presupune că la orice moment dat, sistemul ABX este „stabil” sau în echilibru.
Una dintre tentativele mai complete de a specifica toate etapele şi activităţile componente ale comunicării este modelul comunicaţional general al lui Gerbner. Modelul a fost exprimat astfel: „Cineva percepe un anumit eveniment şi reacţionează într-o anumită situaţie prin anumite mijloace pentru a face disponibile, într-o formă sau alta, materialele şi conţinuturile care privesc contextul şi au anumite consecinţe”. Scopul a fost acela de a preciza şi relaţiona arii de studiu în domeniul comunicării, dar totodată au fost accentuate o serie de puncte importante, care au fost reluate de autor în lucrările ulterioare. Sunt de remarcat următoarele probleme:
- există o mare variabilitate atât în perceperea unui eveniment de către un agent comunicator cât şi a mesajelor despre eveniment de către receptor;
- importanţa situaţiei şi contextului în care acţionează stimulii comunicării şi se desfăşoară procesul efectiv de comunicare, atât în sens fizic, cât şi în cel al împrejurărilor sociale;
- Gerbner contrastează natura deschisă a comunicării umane şi secvenţialitatea închisă a sistemelor de comunicare mecanice sau automate;
- conţinutul este întodeauna încărcat de semnificaţii care nu derivă numai din intenţiile transmiţătorului sau percepţiile receptorului, ci reprezeintă o „structură relaţională” interpretabilă în lumina întregii serii de evenimente din cadrul unui proces particular de comunicare.
Denis McQuail atrage atenţia asupra faptului că un model care ar încerca să reconcilieze toate posibilităţile conceptuale ar fi o adevărată monstruozitate, cu totul lipsită de utilitate şi interes.
In general, din punctul de vedere al psihologiei sociale, interacţiunea interpersonală se bazează pe transmiterea unui mesaj. P.Golu spune că pe baza simbolurilor pe care ni le furnizează ceilalţi indivizi, fie acestea simboluri cuvinte, acţiuni sau gesturi, noi atribuim indivizilor o anumită intenţionalitate. In fig.2 este reprezentată grafic schema proceselor implicate în comunicare.
Din comportamentul şi prin cuvintele persoanelor se pot descifra motivaţii şi atitudini care devin obiecte de referinţă asupra cărora pot fi formulate sau nu intenţii de a transmite un mesaj. Sunt şi cazuri când recepţionarea unei informaţii nu se mai face prin intermediul unui mesaj ci prin perceperea directă dintre A şi B. Modul oamenilor de a se raporta unii la alţii, la obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare este determinat de structurile lor cognitive: informaţii, cunoştinţe, concepţii despre lume, despre personalitatea umană, despre sine ş.a.
Filaret Sîntion subliniază că, întotdeauna, comportamentul unei persoane, atât în raport cu ambianţa fizică, psihosocială dar şi în raport cu cei din jur este guvernat nu de faptele obiective ci de faptele percepute.
Elementele de cunoaştere ale unei persoane nu reprezintă o imagine fotografică a lumii ci o construcţie personală, în care anumite obiecte, fenomene, procese, comportamente sunt selectiv organizate în funcţie de scopurile sale.
Această organizare cognitivă este determinată pe de o parte de factorii stimulului: frecvenţa, intensitate şi dinamica sa de manifestare iar pe de alta de factorii persoanei care percepe: stările psihice de moment, cunoştinţele anterioare şi atitudinile fundamentale. Factorii personali sunt cei care limitează numărul obiectelor care poate fi perceput în orice moment.
Distorsiunea în percepţie şi comunicare se datorează emoţiilor, dorinţelor, cerinţelor şi motivaţiilor persoanei.
Sistemele cognitive sunt caracterizate de coerenţă cognitivă dar, sunt şi situaţii în care apar disonanţe determinate de noutate, de neconcordanţă, caz în care se ajunge la o schimbare a întregii organizări cognitive, care generează la rându-i un nou sistem consonant. De regulă schimbările cognitive sunt produse de schimbările în informaţiile persoanei, dar sunt determinate de schimbările motivaţiilor sale: trebuinţe, interese, convingeri aspiraţii ş.a.
Precizia cu care sunt primite informaţiile, mesajele comunicate indirect prin simboluri se datorează unui proces de învăţare socială. In interiorul grupului, se creează anumite norme cognitive sub influenţa cărora indivizii învaţă că unele evenimente servesc drept semne sau indici ale unor stări de lucruri, ia naşate o „semantică comună”, ce se referă la semnificaţiile asemănătoare pe care emiţătorul şi receptorul mesajului le atribuie diferitelor simboluri: cuvinte, gesturi, mimică etc.
Adoptarea unui cod comun permite ca mesajul să fie transmis cu o anumită certitudine că el va fi decodat corect şi să fie recepţionat cu o anumită certitudine că a fost codat cu exactitate.
Transferul de semnificaţie de la o persoană la alta, în cursul comunicării interpersonale, depinde de gradul de asemănare dintre structurile cognitive ale celor doi.
Atât la nivelul emiţătorului cât şi la nivelul receptorului apar fenomene psihologice.
Din motive de ordin didactic se vor face referiri la emiţător. Trebuie pornit de la ceea ce T.M.Newcomb sublinia că: „în sensul strict al cuvântului, individul nu simte nevoia de a transmite un mesaj cuiva despre care el crede că deja posedă informaţia conţinută în mesaj şi nici de a solicita de la cineva o informaţie pe care el o posedă deja”.
Consecinţa formală a transmiterii informaţiei ar trebui să constea, potrivit dorinţei emiţătorului, în distribuirea din ce în ce mai egală a informaţiei între cei doi interlocutori. Există situaţii când informaţia poate fi transmisă şi fără intenţia de a o face – în uzanţa limbii române este un proverb ce se referă la o asemenea eventualitate: „minciuna are picioare scurte”, când singur „te dai de gol“.
Pentru înţelegerea actului interpersonal, contează emiterea intenţionată a mesajului, comunicarea instrumentală, orientată spre scop, susţinută, din punct de vedere psihologic, de motivaţii şi atitudini ale emiţătorului.
Motivele care determină o persoană să emită un mesaj pot fi orientate către ea însăşi sau către receptor, în ambele cazuri, egalizarea informaţiei, fie ea iluzorie sau reală, reprezintă un mod de legătură între emiţător şi receptor şi un mijloc de satisfacere a unor trebuinţe.
Preferinţa pentru o persoană anume, naşte întrebarea de ce a fost aleasă tocmai acea persoană şi nu alta? Cele două persoane îşi corespund, sunt în consonanţă?
Excepţia de la regula egalizării informaţiei o poate constitui emisia involuntară de mesaj – comunicările expresive sau explozive, emisia repetitivă a mesajului de către acelaşi receptor – este cazul copiilor care-şi dau comenzi, sau îşi vorbesc lor înşile, emisia de mesaj înşelător, cu scopul de a îndepărta pe o anume persoană spre o pistă falsă.
Atitudinile preexistente ale emiţătorului care influenţează emisia mesajului se referă la:
- componentele afective ale atitudinii emiţătorului faţă de receptor, atracţie, repulsie sau indiferenţă: cu cât va fi mai mare atracţia, cu atât mai util şi mai adecvat va fi mesajul;
- componentele cognitive ale atitudinii emiţătorului, referindu-ne în acest caz la estimările emiţătorului în raport cu valoare de sursă informaţie a receptorului;
- mesajul este influenţat de măsura în care emiţătorul percepe atitudinea de atracţie posibilă a receptorului faţă de el, caz în care el se va putea aştepta ca mesajele sale să fie primite cu simpatie şi să fie urmate de răspunsuri sincere din partea receptorului.
In concluzie s-ar putea spune că stările psihologice ale receptorului sunt, oarecum, incluse, prin mecanisme anticipative, în stările psihologice ale emiţătorului.
Fenomenele psihologice legate de receptor pleacă de la faptul că receptorul nu este un înregistrator pasiv al mesajului, ci un sistem activ din punct de vedere psihologic Acest continuum între pasiv-activ poate fi reprezentat prin patru tipuri fundamentale de situaţii de comunicare:
(a) Transmiţător (b) Receptor
- activ pasiv
- activ activ
- pasiv activ
- pasiv pasiv
Actul de comunicare poate fi clasificat la nivel empiric ca „activ” sau „pasiv”, clasificarea identificând tipuri diferite de relaţii între participanţi, care sunt de aşteptat să aibă semnificaţii fundamental diferite pentru aceştia şi să implice situaţii definite în maniere foarte diferite.
Prima situaţie „activ-pasiv” este cunoscută ca modelul transferului intenţionat de informaţie, şi este definită de transmiţător, fără ca receptorul să accepte această definiţie a situaţiei. Exemple de acest tip sunt cele oferite de agentul de publicitate sau de propagandă şi de publicul său „ţintă” sau de unele situaţii de învăţare, definite instituţional, în care elevul este neinteresat şi nemotivat.
Astfel de situaţii sunt unidirecţionate şi dezechilibrate în favoarea transmiţătorului, care foloseşte puterea socială sau resursele superioare pentru a defini termenii relaţiei şi a acţiona în conformitate cu această definiţie.
Situaţia a doua „activ-activ” este reprezentată cel mai bine de cazul schimbului sau interacţiunii, în care ambii parteneri acţionează pe rând ca transmiţător şi receptor. Conversaţia, disputa, negocierea, dezbaterea sunt exemple familiare la nivel interpersonal. Criteriul succesului, gradul de eficienţă, scopul trebuie să fie stabilite în termenii satsfacerii reciproce a partenerilor. Astfel de relaţii sunt simetrice, iar participanţii sunt egali.
In situaţia a treia „pasiv-activ“ are loc o căutare activă de informaţie care urmăreşte un anume scop, modelul îl constituie cercetarea lumii din preajmă. Suntem continuu angajaţi într-o asemenea activitate, uneori împinşi de nevoia de a soluţiona probleme specifice, alteori într-un mod mai puţin direcţionat şi precizat. Aflăm soluţii şi construim semnificaţii de la mesajele pe care le „citim“ în jurul nostru. O astfel de situaţie permite un grad mare de libertate pentru individul care alege dintre mesajele şi semnificaţiile disponibile şi adoptă un punct de vedere personal.
Al patrulea tip de situaţie „pasiv-activ” este o categorie reziduală, pentru ocaziile în care are loc o comunicare cu totul întâmplătoare, nedirecţionată şi fără scop, atât din perspectiva transmiţătorului cât şi a receptorului. Relaţiile de comunicare ce au o asemenea bază tind să fie temporare, nestructurate, lipsite de o semnificaţie clar definită, de capacitatea de a produce schimbări şi de o importanţă specială pentru participanţi. Astfel de cazuri pot avea însă efecte cumulate importante pentru că sunt frecvente şi vor avea drept rezultat întărirea unui cadru de semnificaţii şi relaţii.
Tipologia aceasta indică oarecum continuumul evenimentelor comunicative reale care se situează de-a lungul dimensiunii activ-pasiv.
In orice act de comunicare, rolurile de transmiţător şi receptor sunt complementare şi interşanjabile. Ambele roluri se concretizează în forme de comportament motivate psihologic.
Pe măsură ce mesajele sunt din ce în ce mai aducătoare de satisfacţie, ele tind să se extindă şi asupra altor mesaje şi, drept rezultat, se constată tendinţa de creştere a relaţiilor de atracţie mutuală.
Frecvenţa comunicării asociată cu atracţia conduce la un fel de relaţie circulară: comunicăm mai frecvent cu cei care ne atrag mai puternic şi ne simţim mai mult atraşi de cei cu care comunicăm mai frecvent.
Aceste concluzii atestă de fapt că relaţiile de comunicare sunt inseparabile de celelalte relaţii interpersonale: simpatetice şi cognitive.
FOMELE COMUNICĂRII
Comunicarea, în ansamblul său, necesită manipularea conştientă a forţelor fizice şi obiectelor în conformitate cu reguli şi convenţii acceptate, iar atenţia cea mai mare se acordată scopurilor transmiterii de mesaje, semnificaţiei şi structurii situaţiilor în care are loc comunicarea, ca şi consecinţelor sale.
Fenomenele comunicării pot fi clasificate în funcţie de numărul persoanelor implicate. Este vorba de comunicare de masă, ori de câte ori se transmit mesaje la mai multe persoane deodată şi de comunicare interpersonală, atunci când, în cadrul relaţiilor primare dintre persoane, se transmit mesaje de la o persoană la alta.
Pentru obiectul psihologiei sociale, de interes este cea de a doua formă: comunicarea interpersonală. În funcţie de instrumentul cu ajutorul căruia se codifică informaţia şi se transmite mesajul se distinge: comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală.
COMUNICAREA VERBALĂ se realizează prin intermediul limbajului luat în totalitatea funcţiilor sale: comunicativă, cognitivă, reglatorie, expresivă, persuasivă, reprezentativ-simbolică, ludică şi dialectică.
Din punct de vedere psihosocial, limbajul se prezintă ca o activitate instituţionalizată (P.Golu,1974), care comportă: forme stabilite şi recunoscute – discursul, proclamaţia, conversaţia; anumite ocazii de recurgere la forme determinate de limbaj; o anumită distribuţie interindividuală a rolurilor în comunicare; caracterul determinat al situaţiilor în care sunt abordate anumite teme – reglaj prin jocul subtil al obligaţiilor, tabuurilor, convenienţelor; variaţii geografice şi sociologice.
Limbajul este un fapt universal al societăţii omeneşti şi dispune esenţial de aceleaşi caracteristici în toate manifestările sale. Originile limbajului, după opinia unor autori, rămân obscure, iar dovezile evoluţiei sale sunt puţine, deşi există o istorie a metodelor de a-l reprezenta. Pentru a putea înţelege procesul apariţiei limbajului, se apelează la studiul vieţii sociale contemporane, care permite observarea variaţiilor, modificărilor utilizării limbajului şi cum funcţionează el în interacţiunea socială.
Ipoteza cea mai plauzibilă cu privire la originile limbajului se află în interacţiunea socială dintre oameni, pentru a putea coopera, a face faţă solicitărilor mediului, pentru a-şi transmite mulţumirea sau nemulţumirea şi alte stări psihice, oamenii, au folosit moduri convenţionale de a desemna experienţa.
Evenimentele veţii umane, conform cu Denis McQuail, sunt în general, universale şi dau naştere aceloraşi procese de percepţie şi reacţie în diferite locuri şi timpuri.
Caracteristicile universale se referă la: secvenţialitate, sistemicitate ca expresie a guvernării de către reguli (gramaticale, sintactice, lexicale), logică şi coerenţă, sistemul de diferenţe sau contraste, traductibilitatea într-o formă computerizată, caracterul arbitrar, în sensul că nu există o relaţie necesară sau obiectivă între natura unui obiect sau idei şi unitatea lingvistică ce se referă la ea – de aici rezultă incomprehensibilitatea limbilor pentru cei aflaţi în afara comunităţii lingvistice respective.
Caracterul convenţional al limbii se referă la faptul că integral limba se sprijină pe acordul implicit şi informal al utilizatorilor de a respecta regulile de semnificare şi utilizare.
Distincţia pe care Saussure o face între: limbaj, cuvînt şi limbă este relevantă – limba, priveşte descrierea proprietăţilor formale, constituind un obiect fix de examinare, cuvântul, reprezintă aspectul verbal, utilizat în vorbire, iar limbajul este suma celor două elemente.
Ori de cîte ori se face o analiză sociologică asupra limbajului, se au în vedere cuvintele şi utilizarea lor curentă, pentru a sesiza variaţiile ce pot să apară între diferite subculturi ale aceleiaşi comunităţi lingvistice.
Limba după Saussure reprezintă „un depozit de semne”, semnul evidenţiază un fenomen complex, compus dintr-o imagine acustică şi un concept (obiectul semnificat). Semnificările unor concepte pot fi diferite, exemplu – dacă am lua cuvâtul limbă – din vocabularul român, ne-am putea referi la fenomenul social-istoric, la organul anatomic, la obiectul de care te ajuţi cînd te încalţi.
Semnificările pot fi conotative, denotative, mai pot fi exprimate prin următoarele concepte: index, semnal, icon şi simbol.
Indexul este semnul care stabileşte o legătură directă cu semnificatul – urma lăsată de picior, care indică trecerea cuiva, fumul care indică prezenţa focului ş.a.
Semnalul este semnul în care accentul cade pe „acţiunea consecutivă”, stimulul solicitînd un răspuns, el poate fi vizual, auditiv, olfactiv, tactil, kinestezic etc. exemplu: culoarea roşie ca semnal rutier.
Semnul iconic prezintă o similitudine sensibilă cu ceea ce se reprezintă, exemplu figura geometrică, imaginile sculptate sau pictate care sunt asemănătoare modelului.
Simbolul este semnul care realizează o serie complexă de asociaţii, înţelese convenţional ca exprimând gânduri, emoţii sau evenimente. Toate aceste elemente au fost explicate de Charles Pierce, în lucrarea, „Semnificaţie şi acţiune“,1990.
Prin limbaj persoana atrage atenţia asupra sa, se pune în valoare, se impune, influenţează şi primeşte influenţe.
Sub raportul interinfluenţării se pot distinge: comunicare verbală simplă, convingerea, sugestia.
Comunicarea verbală simplă constă în transmiterea anumitor informaţii de la o persoană la alta, în vederea coordonării conduitei individuale şi de grup, a diferiţilor factori sociali externi; punerea de acord ca element al comunicării verbale, nu necesită schimbarea orientărilor, percepţiilor, deprinderilor de gândire, de asemenea nu se au în vedere influenţe asupra psihicului interlocutorilor ci se rezumă la transmiterea mesajului, ce va face receptorul cu mesajul, îl priveşte personal. Dar, din comunicarea verbală, (vorbire) se pot distinge, de către cei avizaţi, o serie de semnificaţii rezultate din fluenţa sau lipsa fluenţei vorbirii, debitul mare sau mic, intonaţia bogată sau săracă în inflexiuni, timbrul vocii, care poate fi puternic, sonor, sau slab, şters.
Convingerea, ca formă a comunicării verbale, cere restructurări de montaj psihic, în sensul că, informaţia transmisă se transformă într-un sistem de principii şi orientări ale receptorului, sau influenţează esenţial asupra orientărilor anterioare. Convingerea de regulă, se sprijină pe un sistem de demonstraţii logice şi presupune atitudinea conştientă a celui care primeşte informaţia.
In spatele comunicării verbale, în speţă, a convingerii se află gândirea, cu funcţiile ei critice, de comentare, cenzurare şi elaborare a mesajului. Inainte de a deveni fapt de exprimare orală, comunicarea fiinţează ca un fapt de limbaj intern, iar cuvântul spus este precedat de cuvântul gândit
Sugestia presupune ca şi convingerea restructurări de montaj psihic, dar ea se bazează pe perceperea necritică a mesajului de către receptor şi presupune incapacitatea celui sugestionat de a controla conştient curentul informaţiei primite. În psihologia socială, sugestia a fost studiată de Gabriel Tarde (1907), Gustave Le Bon (1911), Sighele (1901), Ross (1908), McDougal (1908), Sherif (1935), Crutchfield (1955), Asch (1965) şi a fost încadrată în categoria mare a fenomenelor de influenţare a comportamentului uman.
Jahoda (1989) subliniază că sugestia a fost utilizată la începutul acestui secol ca instrument pentru a explica aproape orice fenomen psihosocial. Pentru a nu lăsa critica la aceste limite, el formulează următoarele obiecţii: sugestia este importantă mai ales, în fenomene cu caracter mistic, ritualuri, profeţii, ghicit, exorcisme, vrăjitorii ş.a.
Influenţarea sugestivă culminează cu aşa-numita moarte Woodoo (Cannon, 1992; Holt, 1969), care nu este altceva decât moartea prin sugestie, condamnatul fiind convins că va muri în urma unor practici magice, sfârşeşte în moarte cu adevărat.
In literatura de specialitate de la noi din ţară reprezentanţii de marcă sunt: Vladimir Gheorghiu, Irina Holdevici, Ilie Puiu Vasilescu, E.Ciofu, S.Marcus ş.a.
Predispoziţiile care stau la baza receptivităţii sugestiei după Vl.Gheorghiu sunt:
Închipuirea, care reprezintă capacitatea omului de a-şi făuri imagini şi păreri despre situaţii sau persoane şi de a investi aceste imagini şi păreri cu atributul autenticităţii şi plauzibilităţii, indiferent dacă ele reflectă sau nu realitatea.
Produsele închipuirii tind să se sustragă controlului critc, apare tendinţa detaşării constructelor mentale de sistemele discriminative care le-ar putea invalida. Predispoziţia spre închipuire poate fi alimentată de dorinţe, credinţe, stări de expectanţă, refugiu în iluzoriu, ascunderea în spatele cuvintelor etc. Situaţiile în care separarea dintre aparent şi real, subiectiv şi obiectiv, fenomenal şi esenţial se realizează cu dificultate constituie o sursă permanentă de activare a funcţiei închipuirii.
Transpunerea se bazează în mare parte pe capacitatea de închipuire, dar, implică şi alte particularităţi cum ar fi empatia, imitarea, învăţarea socială. Pentru ca o persoană să se transpună are nevoie de cele mai multe ori de un model sau de conformarea la un rol. Transpunerea poate fi superficială sau profundă mergând uneori până la uitarea de sine şi abandonul de la realitate.
Conformarea reprezintă disponibilitatea persoanelor de a pune în acord opiniile şi atitudinile sale cu ale grupului din care face parte. Tendinţa de conformare variază de la persoană la persoană şi îmbracă o varietate de forme, de la minciuna de convenienţă socială până la situaţiile în care actul adaptării propriilor păreri, atitudini, habitudini la normele de grup se realizează în mod conştient.
Subordonarea este dispoziţia care mediază supunerea necritică faţă de incitaţii din afară sau din interiorul persoanei, incitaţii care vizează direct sau indirect, cu sau fără intenţie, dirijarea comportamentului său. Deşi dispune de libertatea de conştiinţă, de decizie, persoana se simte oarecum constrânsă să reacţioneze în conformitate cu indicaţiile ce i se transmit sau pe care şi le autosugerează ea însăşi.
Tendinţa de subordonare se întâlneşte în diferite proporţii la toţi oamenii, inclusiv la cei caracterizaţi prin spirit critic, prin caracter voluntar şi autoritar.
Ca mecanism de autoapărare subordonarea se bazează pe necesităţi de evitare a disconfortului, ieşirea din situaţii de ambiguitate ş.a.
Comunicarea verbală simplă şi convingerea utilizează predominant funcţiile: comunicativă şi cognitivă ale limbajului, care furnizează procedeele schimbului reciproc de informaţie raţională, iar sugetia utilizează cu precădere funcţiile: persuasivă şi expresivă ale limbajului, care furnizează procedeele schimbului reciproc de informaţie emoţională..
Cu excepţia sugestiei,după opinia lui P.Golu,unde, în condiţiile unei retroacţiuni rudimentare, mesajul saturat de energie emoţională, se impune receptorului, şi-l induce, de pe poziţii „autoritare” anumite stări interne şi manifestări de conduită, în comunicarea simplă şi, mai ales, în convingere, avem de-a face cu o retroacţiune dezvoltată, comunicării corespunzându-i schimbul reciproc de informaţii, iar convingerii, reconvingerea, discuţia, lupta de opinii, disputa ş.a.
COMUNICAREA NONVERBALĂ se realizează printr-un ansamblu de „instrumente” care acompaniază, suplimentează sau se substituie mesajelor verbale. Pe lângă această sintagmă, mai există şi termenul de paralimbaj. Comunicarea nonverbală prezintă moduri de a descrie orice fel de comportament comunicativ care nu foloseşte un limbaj verbal, paralimbajul are o implicaţie oarecum diferită şi este mai greu de decis ce fenomene trebuie incluse sau nu în aria sa de referinţă.
Laver şi Hutcheson, conform cu Denis McQuail, definesc paralimbajul ca: „totalitatea trăsăturilor nonverbale, pe care participanţii le utilizează în conversaţie“. Definiţia, cum remarcă McQuail, atrage atenţia asupra structurii culturale şi deci şi asupra ideii că există „comunităţi paralingvistice“, după cum există şi „comunităţi lingvistice“, fără ca graniţele lor să coincidă.
Abercrombie apreciază că toate animalel comunică între ele prin zgomote, mişcări, postúri, dar fiinţele umane, care dispun şi de limbaj, au combinat aceste „activităţi comunicative mai primitive“ cu limba vorbită. Pornind de la aceste argumente, înţelegem termenul „paralingvistic“ ca un auxiliar al limbii propriu-zise.
În sfera paralimbajului pot fi incluse:
- aparenţa şi modul de a se prezenta: vestimentaţia, alura generală, postura preferată, maniera de a se face prezent, de a se mişca - toate acestea alcătuiesc materialul unor atitudini observabile, din care transpar unele caracteristici cum ar fi: dispoziţia afectivă, starea de spirit, care sunt remarcate uneori inconştient de interlocutor;
- paralimbajul gestual şi motor: mişcările braţelor, ale umerilor, schimbările posturii, mişcările capului şi ale gâtului în general tot ce se asociază spontan la mimică şi gestică;
- paralimbajul asociat cuvântului: efecte verbale legate de ritm, debit, sublinierea unor cuvinte, caracteristici ale articulaţiei, metrica şi accentul limbajului oral; efectele vocii - modularea înălţimii, variaţiile intensităţii, variaţiile timbrului;
- elementele asociate mesajului scris – configuraţia paginii, culorile, ilustraţiile şi în general orice ar putea sublinia inteligibilitatea mesajului;
- paralimbajul mimicii feţei şi al privirii.
Privirea umană constituie un întreg vocabular, ale cărui cuvinte dobândesc nebănuite înţelesuri integrate în contextul gesticii şi al vorbirii noastre. Există priviri fugitive, vioaie, insistente, întâmplătoare, absente, persistente, interesate, interesante, stinse, priviri care pătrund în miezul lucrurilor, convenţionale, saturate, profunde, strălucitoare, sugestive, fermecătoare – pline de seducţie.
După unii autori privirile sunt mai elocvente decât cuvintele rostite, pentru că prin limbaj pot fi disimulate gândurile, intenţiile. Or, ochii exprimă nemijlocit, fără ambiguităţi viaţa interioară a persoanei. Privirea unei persoane trădează ce se întâmplă în interior, ce intenţii are, temperatura „incandescentă” sau „glacială” a emoţiilor sale.
In ceea ce priveşte gestica, Montaigne a spus că mâinile au un limbaj propriu prin care noi, oamenii: cerem, aplaudăm, promitem, ne îndoim, binecuvântăm, chemăm, instruim, umilim, concediem, poruncim, ironizăm, ameninţăm, imităm, incităm, împăcîm, rugăm, încurajăm, implorăm, dovedim, negăm, acuzăm, ne văităm, admirăm,insultăm, ne descurajăm, numărăm, dispreţuim, ne mirăm, sfidăm, mărturisim, scriem, regretăm, flatăm, mângâiem.
Zâmbetul uman, dar şi alte elemente de mimică sau gestică nu se regăsesc, în studii psihologice bine fundamentate teoretic. Literatura beletristică i-a acordat mai multă importanţă şi în descrierea unor personaje se constată că aceştia au un zâmbet: prietenos, prefăcut, palid, paşnic, blajin, batjocoritor, rece, tăios, duios, ironic, liniştitor, cald, respectuos.
Comunicarea bazată pe înţelegere, pe scăderea conflictualităţii, pe individualizarea actului interpersonal, pe eficienţă nu poate fi posibilă fără aprecierea adecvată a sentimentelor pe care le încearcă persoana, şi care se exprimă pe faţa sa (P.Golu, 1989).
Luarea în considerare a indicatorilor nonverbali este necesară ori de câte ori sunt necesare corecţii în actul comunicării, de asemenea, ei pot clarifica sau sprijini conţinutul intelectual al comunicării în funcţie de convergenţa dintre codul verbal şi nonverbal.
Comunicarea nonverbală este o comunicare bazată pe imagine şi această carcateristică este prezentă atât în actul percepţiei interpersonale cât şi în actul perceperii derivărilor iconice, care fixează în spaţiu şi timp aspecte variate ale aparenţei umane: fotografia, ilustraţia, pictura, sculptura, imaginea video.
P.Golu afirmă că se poate vorbi de o nouă disciplină, iconologia care studiază „sintaxa, vocabularul şi logica” imaginii.
Cele două forme ale comunicării: verbală şi nonverbală se deosebesc între ele prin faptul că în spatele primei forme stă gândirea, cu funcţiile ei critice, de comentare, cenzurare şi elaborare a mesajului, iar în spatele celei de a doua forme stau gestul, imaginea, mimica, pantomimica etc. De asemenea în spatele comunicării nonverbale se află toată fiinţa noastră psihică, cu momentele ei de exprimare conştientă sau inconştientă, voluntară sau involuntară, care imprimă comunicării o notă de proces direct, spontan, autentic.
Comunicarea interpersonală corelează cu procesul cunoaşterii interpersonale, un alt mod de a studia comportamentele oamenilor, în vederea punerii unui diagnostic. Determinarea structurii de personalitate în funcţie de maniera reuşită sau nereuşită în care o persoană comunică utilizând cuvinte, atitudini, gesturi şi mimici specifice şi acordând prioritate unor canale de exprimare, la nivelul imaginii, imaginarului, intelectului, al simţirii sau al acţiunii, reprezintă un reper în plus pentru intercunoaştere.
O bună evaluare a comportamentelor este o premisă a intercunoaşterii, iar aceasta înlesneşte comunicarea, care este reuşită atunci când interlocutorii se conectează la aceeaşi lungime de undă, punându-se de acord asupra unor componente ale structurii personalităţii lor.
Abordarea tranzacţională a comunicării prezintă implicaţiile practice ce rezultă din mecanismele de selecţie, de congruenţă a comportamentelor interpersonale, ori de câte ori se face simţită nevoia de comunicare. Cel care s-a ocupat de acest mod de comunicare a fost Eric Berne, el face uz de „scenarii“, acestea pot fi centrate pe una din următoarele dominante:
- „până la“ – muncile lui Hercule, „nu pot să termin până ce nu va fi totul perfect“;
- „întotdeauna“ – păianjenul care-şi ţese plasa fără încetare, „poţi să-ţi petreci tot restul vieţii făcând aceasta“;
- „după“ – sabia lui Damocles, „într-o bună zi, aceasta va sfârşi prin a cădea“;
- „aproape“ – mitul lui Sisif, „încă şi încă; la nesfârşit; lucrurile sunt aproape făcute“;
- „niciodată“ – supliciul lui Tantal, „nu voi fi niciodată…..“
- „fără sfârşit“ – nu este prevăzut scenariul.
Pornind de la aceste considerente se poate concluziona că persoanele se află la diferite nivele şi grade ale capacităţii de a comunica, ceea ce, în planul relaţionării interpersonale, poate să indice o linie posibilă de asociere şi compatibilizare comunicativă.