Din tema despre grup s-a reţinut ideea de bază conform căreia grupul ia naştere pe baza diadei, în mod special pe baza uneia dintre proprietăţile sale aceea a stabilităţii. Stabilitatea este indusă de caracterul relaţiilor care iau naştere între termenii diadei. Dacă diada este caracterizată de relaţii pozitive, manifestate prin tendinţa de asociere liberă a membrilor atunci se poate vorbi de stabilitate, acelaşi lucru se poate spune şi în cazul relaţiilor negative.
Stabilitatea nu trebuie înţeleasă ca ceva „bătut în cuie“ deoarece relaţiile care iau naştere între membrii unui grup sunt extrem de dinamice, fie prin schimbarea poziţiei în grup, fie prin apariţia conflictului, nu reducem cauzalitatea doar la aceste exemple.
Se ştie că relaţiile interumane au la bază comportamentul uman ce se derulează într-un câmp social, în care are loc interajustarea comportamentelor, prin adaptarea unora la altele cât şi prin adaptarea acestora la evenimentele la a căror producere concură prin interacţiune.
Cauza fundamentală a acţiunilor sociale (după I. Moraru, 1986) este în primul rând de natură economică, dar, nu trebuie uitat că impulsul spre acţiune este de natură psihosociologică. Cum se face că obiectivitatea se transformă în subiectivitate (impuls)? Cauzele externe se interiorizează şi se transformă în motive, scopuri, idealuri, în mobiluri interne care devin factori dinamogeni ai acţiunii individuale şi ai acţiunii sociale. Acest model de a explica acţiunea umană în care iau naştere relaţiile interumane nu este unic, explicaţii pe această temă se regăsesc în multe lucrări care au ca scop acest lucru.
În cadrul acţiunii sociale, ocuparea statutului şi modalitatea în care se exercită rolurile sunt explicabile în mare măsură prin modul în care o persoană îşi valorizează calităţile şi capacităţile psihice.
Interogaţiile privitoare la: ce? cât? cum? valorizează fiecare persoană găsesc răspunsuri în maniera implicării într-o activitate şi în muncă, dar mai ales în cantitatea şi calitatea celor pe care le realizează. Omul, aşa cum remarca într-una din lucrările sale Septimiu Chelcea, se reflectă cel mai fidel prin faptele sale, fie ele de relaţionare interpersonală, de comunicare sau de muncă.
Implicarea, ca proces, ne desăvârşeşte devenirea, ea este un concept multidimensional, în care se regăsesc elemente cognitive, afective dar şi acţionale. Implicarea ca act poate rezulta din modul în care o persoană sau un grup se identifică psihologic cu valorile şi scopurile sociale, pentru că, societatea de fapt o construiesc oamenii, nu este impusă de undeva din afara lor. De asemenea implicarea mai impune acţiunea pentru realizarea acestor scopuri, şi apreciate ce fiind majore pentru societate sau pentru sine. A te simţi implicat în ceea ce înfăptuieşti înseamnă a acorda importanţă acţiunii tale, a te concentra în îndeplinirea îndatoririlor ce îţi revin şi a face din munca sau activitatea personală axul vieţii.
Eficienţa acţiunii umane, indiferent de natura ei depinde de gradul de implicare socială.
Factorii favorizanţi ai implicării sunt:
- de context – ei rezultă din gradul de echitate existent la un moment dat în organizarea societăţii. Oamenii se implică social numai în cazul în care există o anumită corespondenţă între interesele lor şi ale societăţii, ori de câte ori se impun cu forţa scopuri care nu au nici o legătură cu persoanele implicate nu se mai poate vorbi de acea participare complexă ce vizează aspecte cognitive, afective şi volitive.
- de personalitate – ce ţin de experienţa de viaţă sedimentată în sistemul convingerilor şi idealurilor ce animă oamenii;
- factori de cultură şi educativi – prin intermediul cărora valorile şi scopurile sociale sunt transformate în atitudini sau convingeri ce impulsionează persoana spre acţiune.
Implicarea socială nu poate fi totală şi permanentă decât în anumite circumstanţe.
Făcând apel la evoluţia sistemului psihic şi a celui de personalitate, se constată că acestea sunt larg condiţionate şi influenţate de factorii sociali, or, influenţarea nu se petrece de la sine ci în cadrul acţiunii sociale, nu sunt negate şi alte condiţii şi factori. La rândul lor, procesele psihice, prin purtătorul lor material, omul, exercită influenţă asupra faptelor sociale, „contribuie la conducerea şi funcţionarea organismului vieţii sociale, care ar fi de neconceput în afara reacţiilor, eforturilor, intereselor şi aptitudinilor oamenilor concreţi“(P. Golu, 1989).
Mecanismele sociale descrise de Gabriel Tarde, cum ar fi: imitaţia, sugestia, contaminarea-molipsirea psihică, şi-au îmbogăţit paleta cu: facilitare socială, manipulare, frustrare, alienare, disonanţă cognitivă, conformism, nonconformism ş.a. Este demn de remarcat că aceste mecanisme acţionează asupra psihicului uman la nivelul gândirii, voinţei, convingerilor, sentimentelor, concepţiei de viaţă, modului de viaţă, atitudinilor ş.a.
Dicţionarele de psihologie socială definesc pe larg aceste mecanisme. Ne vom referi în continuare la influenţă-influenţare, facilitare socială, conformism şi consens.
Influenţa reprezintă acţiunea asimetrică, cu predominanţă unilaterală, pe care o pot exercita asupra omului: obiectele, fenomenele din mediul înconjurător, dar mai ales alte persoane şi grupuri umane.
Relaţia existentă între influenţa socială şi comportament poate fi înţeleasă şi explicată mai bine dacă definim comportamentul ca o „natură socială“, în sensul că, direct sau indirect, comportamentul uman este legat şi influenţat de comportamentul altora.
In psihologia socială se are în vedere, ca sistem de referinţă specific pentru comportamentul uman, situaţia socială în care este plasată persoana, incluzându-se aici şi prezenţa celorlalţi. La nivelul persoanei, comportamentul apare ca un traductor de atitudini, relaţia dintre comportament şi atitudini fiind aceea că atitudinea este un comportament virtual iar comportamentul, la rândul său este o atitudine explicită.
Ca modalitate concretă de influenţă socială, amintim rolul pe care îl joacă reprezentările sociale într-o societate. Interacţiunile umane fie că se consumă între două persoane sau două grupuri, presupun o seamă de reprezentări, conţinutul lor regăsindu-se în contactele cu alte persoane, cu lucrurile, în vehicularea unor aşteptări ş.a. Conţinutul mintal ce corespunde unor judecăţi, nu neapărat de valoare, cu privire la lucruri şi persoane şi cunoaşterea persoanelor şi grupurilor reflectă în fond reprezentările sociale. Serge Moscovici, 1984, subliniază că reprezentările sociale sunt instrumente euristice pentru cunoaşterea realului, şi le priveşte ca pe un mod specific, particular, de a cunoaşte şi a comunica ceea ce se cunoaşte; ele ocupă, din această perspectivă, o poziţie specială între concept, în scopul extragerii unui sens din real şi imagine, care reproduce realul în mod concret.
Ca formă particulară a gândirii simbolice, reprezentările sociale au două faţete:
- cea a imaginii şi a semnificaţiei, care îşi corespund reciproc;
- corespondenţa oricărei imagini cu un sens şi oricărui sens cu o imagine.
Diferenţierea pe care o expune în lucrările sale S.Moscovici între reprezentările sociale, sistemele teoretice mai elaborate ca ideologii şi teorii ştiinţifice pe de o parte, iar pe de altă parte, diferenţa faţă de imagini ca produse imediate ale percepţiei, face posibilă definirea lor uzând de criteriile de gen proxim şi diferenţă specifică. Privite din perspectiva de mai sus, reprezentările sociale prin caracteristicile de dinamică, mobilitate şi circularitate se instituie ca elemente de facilitare socială. Se poate aprecia, fără risc, că ele leagă existenţa abstractă a cunoaşterii şi credinţelor de existenţa noastră curentă de indivizi sociali.
Facilitarea socială este o sintagmă ce evidenţiază fenomene de ameliorare a unor performanţe. F.H.Allport a ajuns la concluzia că situaţia socială (prezenţa celorlalţi – alteritatea lui S.Moscovici) dă naştere unui efect de facilitare, de cunoaştere a drumului spre performanţă. Acest fenomen are ca mecanism percepţia interpersonală, obţinerea unei imagini a performanţei celorlalţi şi, prin aceasta, crearea unui cadru de referinţă pentru propria performanţă.
Modul oamenilor de a se raporta la celelalte persoane, la obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare este determinat de structura sistemelor cognitive: cunoştinţe, informaţii, concepţii despre lume, reprezentări ş.a.
Fenomenele de facilitare socială cunosc o mare diversitate dacă le raportăm la relaţiile interpersonale şi la viaţa de grup. Prezenţa celorlalţi exercită de regulă, o influenţă tonifiantă, pozitivă asupra oamenilor, incitându-i la cunoaşterea de sine şi valorificarea resurselor de care dispun într-o măsură mai mare decât dacă nu ar exista interacţiuni. Am spus de regulă, pentru că mai poate exista şi o altă faţetă a fenomenului de facilitare socială, şi anume, când apar efecte contrare, când natura sarcinii sau a personalităţii celuilalt generează efecte negative, inhibiţii, stres ş.a.
Incercarea de a manipula impresiile, imaginile altora, de a schimba atitudinile lor printr-o comunicare persuasivă reprezintă forme prin care oamenii pot fi inhibaţi, lipsiţi de responsabilitate, lăsaţi în ignoranţă şi nu pot fi considerate ca elemente benefice ale fenomenului de facilitare socială.
Experimentele lui Triplett şi ale lui F.Allport au demonstrat că îmbunătăţirea rezultatelor poate fi o consecinţă a fenomenului de facilitare socială sau „efect co-acţiune“. La sfârşitul anului 1930 se pare că a existat „o stingere“ a interesului pentru facilitarea socială. In 1965 Zajonc reînvie interesul prin „teoria drive“ – conform căreia facilitarea socială depinde de natura sarcinii şi mai puţin de modul de achiziţie a unei sarcini. Zajonc pretinde că prezenţa socială a altor persoane creşte spontan, instinctiv interesul celui care a fost provocat într-o acţiune.
Conform cu Hogg şi Vaughan (1995) prezenţa altora pare să fie o cauză suficientă în balanţa „agerimii inteligenţei“ în obţinerea unor rezultate bune, este de fapt „puterea exemplului“ atât de promovat de pedagogie.
În 1980 Zajonc şi-a elaborat modelul iniţial „teoria drive“ sugerând că îndrumarea poate produce nesiguranţă. Coerenţa pe care o probează alţii implică posibilitatea unei acţiuni dar în acelaşi timp individul trebuie să fie în „alertă“ pentru eventualele schimbări în mediu cauzate de comportamentul altora. Geen (1995) – spune că nesiguranţa poate fi cauzată de inabilitatea anticipării unor noi comportamente din partea celorlalţi.
Aşa cum s-a subliniat anterior, prezenţa altora poate avea efect de inhibare, dar şi de facilitare. Alături de „teoria drive“ este adusă ca argument al facilitării sociale şi „teoria conformismului“. Conformismul este conceput ca o trăsătură de personalitate, adesea, reprobabilă pentru unii, ce constă în evitarea afirmării unor idei, opinii şi atitudini proprii în raport cu o problemă, un eveniment, un fapt oarecare.
Conformismul se asociază cu o conduită de acceptare şi urmare de către o persoană a ceea ce se prezintă sub forma prescripţiilor şi normelor de grup.
In cadrul influenţei sau al facilitării sociale comportamentul de supunere evidenţiază prezenţa unui acord tacit, implicit, expresia pentru această situaţie concretizându-se în expresia: „nu am nimic împotrivă“
De ce se conformează oamenii?
Una dintre cele mai larg răspândite şi acceptate prezentări a teoriei conformismului face distincţia ( Deutsch şi Gerard ) în privinţa influenţei grupului sub două aspecte:
- a) influenţa informaţională;
- b) influenţa normativă.
Nevoia de a avea o percepţie corectă asupra realităţii, de a avea certitudine, sunt motive ce stau la baza influenţei informaţionale. Când suntem nesiguri, când ne confruntăm cu o situaţie ambiguă, căutăm un sprijin la alţii pentru a obţine o percepţie cât mai clară şi acest lucru se poate realiza prin comparaţia cu membrii altor grupuri, prieteni, autoritate etc. în vederea reducerii incertitudinii.
Influenţa normativă răspunde trebuinţei de a fi acceptat de alţi oameni, de a face impresie favorabilă. Ne conformăm pentru a câştiga acordul social şi pentru a evita respingerea; putem fi de acord cu alţii datorită puterii lor de a răsplăti sau pedepsi, de a ne accepta sau respinge.
Distincţia dintre influenţa informaţională şi cea normativă nu exclude ca cele două să fie laturi ale procesului de influenţare, concomitent sau succesiv, sau să producă acelaşi efect sau efecte diferite.
Turner (1991) spune că o trăsătură importantă a conformismului constă în aceea că „suntem influenţaţi de grup pentru că, din punct de vedere psihologic, simţim că îi aparţinem, normele lui devin standarde atât pentru comportament, cât şi pentru atitudini“.
Ceea ce nu a subliniat Turner, şi care reprezintă o relevanţă deosebită în privinţa trăirii apartenenţei la grup, este legat de modul în care se percep individul şi grupul, măsura în care grupul satisface trebuinţele de apratenenţă şi securitate ale individului. Prin consens, mai pot funcţiona situaţii de compromis, de concesii unilaterale sau reciproce. Însă în momentul în care individul consimte, numai pentru un „comportament de supravieţuire“ să facă parte din grup fără a oferi ceva, lucrurile se schimbă şi mai devreme sau mai târziu grupul marginalizează individul, îl sancţionează sau îl exclude. Lucrurile stau la fel şi în relaţia grup–membri, când grupul nu are puterea sau voinţa de a satisface o serie de trebuinţe ale individului, în acest caz, individual sau colectiv membrii părăsesc grupul.Conformismul faţă de membrii grupului are o faţetă ce implică aderare, acceptare, dar, la acestea se adaugă o coechilibrare, nu în termeni de „cerere şi ofertă“, ci în termeni de consens şi compromis acceptabil.
Interogaţiile cercetătorilor cu privire la cât, cum şi de ce? se conformează oamenii au primit răspunsuri începând cu studiile lui Crutchfield (1955), care afirmă că oamenii care tind să se conformeze sunt mai puţin afectivi, Ego-ul este foarte puternic, abilitatea de a conduce este mai mică, relaţiile sunt mai trainice şi nutresc sentimente de inferioritate, de asemenea, sunt autoritari, superficiali, cu un orizont îngust al gândirii şi inhibaţi.
Întrebarea care se pune este următoarea: putem accepta această descriere ca fiind tipică pentru personalitatea conformistă? Adică putem previziona că persoana va adopta acelaşi comportament de conformare în toate situaţiile? Dacă facem analiza pe evenimente şi situaţii s-ar putea să avem surprize, dar dacă analiza este longitudinală atunci lucrurile apar cu o anumită consecvenţă, timpul şi analiza de-a lungul său sunt criterii de validare a unor observaţii atent efectuate.
În 1950, Adorno constată că şi personalitatea autoritară prezintă un profil asemănător cu cel al personalităţii conformiste.
Diferenţa faţă de factorul timp este evidenţiată de probabilitatea ca aceeaşi persoană să se întâlnească mai frecvent cu situaţii care să declanşeze comportamentul de conformism.
In ceea ce priveşte diferenţa dintre sexe, există tendinţa ca bărbaţii să se conformeze mai puţin ca femeile. Se constată însă că bărbaţii cu o siguranţă scăzută tind să se conformeze mai des comparativ cu cei care prezintă o siguranţă de sine mai mare.
Referenţialul „siguranţă de sine“ nu mai poate explica diferenţa dintre bărbaţi şi femei. Aici intră în acţiune raportul independenţă-competenţă la bărbaţi şi cooperare-competenţă la femei.
Bărbaţii înţeleg independenţa ca pe o modalitate de a-şi exprima competenţa, în timp ce femeile tind să vadă cooperarea şi acordul cu alţii ca o exprimare a competenţei ( Zimbardo şi Lieppe, 1991).
Concluzia care se desprinde este aceea că, indifrent de sex şi tip de personalitate, oamenii care au trebuinţe de aprobare socială manifestă o tendinţă mai mare spre conformism, adică nevoia de a interioriza, accepta şi promova cu stricteţe în comportamentul lor normele de grup, chiar dacă acestea nu corespund întrutotul cu propriile lor convingeri, atitudinea de respect faţă de tradiţii, obiceiuri ale grupului este stabilă.
Ceea ce am argumentat până acum corespunde analizei conformismului ca mijloc şi nu ca scop. Scopul poate fi analizat şi din perspectivă individuală (vezi comportamentul de supravieţuire) cât şi din perspectivă grupală, şi anume: conformismul strict faţă de reguli şi norme sociale.
Accepţiunile legate de semantica termenului de conformism sunt şi ele diferite, atributul conformismului asociat unei persoane poate avea conotaţii negative: conservator, apodictic, rigid, îngust, algoritmic. In acest caz conotaţia este – comportament nedorit.
Dar există şi accepţiunea potrivit căreia conformismul poate fi funcţional – sursă de satisfacere a nevoilor sociale.