Pin It

1 .     Semnificaţia tradiţională a contractualismului

  1. Caracteristicile contractualismului contemporan (neocontractualismului)
  2. Subiecţii contractului şi puterea contractuală
  3. Teoria rawlsiană a dreptăţii

 

 

1 . Semnificaţia tradiţională a contractualismului

Tradiţia contractualistă este atrăgătoare etic prin simplitatea sa. Potrivit acesteia, normele morale sunt rezultatul acordurilor prin care oamenii îşi rezolvă paşnic divergenţele de interese. Supunerea la normă îşi află argumentarea chiar în aceea că ea este rezultatul acordului liber consimţit în privinţa standardelor comune. Acordurile sunt presupuse a fi rezonabile şi în acelaşi timp libere (vezi Kymlicka, 1996).

Contractualismul îşi are originile în filosofia greacă. Forma sa discutată în etică şi teorie politică aparţine modernităţii iluministe (Thomas Hobbes, Jean-Jacques Rousseau).

 

 

  1. Caracteristicile contractualismului contemporan (neocontractualismului)

Elementele caracteristice ale teoriilor contractualiste contemporane sunt:

  1. obligaţiile contractuale sunt pure convenţii încheiate între oameni; ele nu au nimic divin şi sunt valabile pe durata convenţiei;
  2. rolul convenţiilor este acela de a armoniza şi apăra interesele contractanţilor.

Oamenii acţionează moral dacă o fac în avantaj reciproc (tradiţia hobbesiană) sau dacă o fac potrivit principiului imparţialităţii (tradiţia kantiană) (vezi Kimlycka, 1996, p. 188). In prima abordare, nu e nimic considerat rău în a leza sau a-l face să sufere pe altul, atâta vreme cât nu avem o convenţie după care este în avantajul reciproc să nu ne lezăm.

Răul moral se produce atunci când, comiţând o faptă încălcăm convenţia pe care am stabilit-o (deci, după ce am definit lezarea ca rea). Să nu furi, să nu înşeli pe cei cărora le promiţi, să-i respecţi şi să-i ajuţi pe alţii, nu sunt percepte care ne vin din intuiţie şi înclinaţie, nu sunt "naturale" şi nici divine, ci sunt norme create de către noi fiindcă am căzut de acord că este reciproc avantajos s ă ne abţinem să facem anumite acte şi, dimpotrivă, să facem altele. Am ales raţional, de exemplu, să nu înşelăm atunci când oferim ceva. Această alegere este raţională, dar nu are fundament moral. Ea sau altele devin norme morale odată ce sunt acceptate(vezi Gauthier, 1986, p. 4).

 

 

  1. Subiecţii contractului şi puterea contractuală

Subiect al unui contract este acea persoană care participă la negocierea lui, are puterea să-şi exprime acordul sau dezacordul, să-i stabilească termenii.

Desigur că ar fi moral liniştitor să spunem că părţile aflate în contract sunt egale. Dar experienţa istorică ne spune un lucru limpede: o parte din contractanţi nu contează decât parţial prin minoratul lor ca poziţie în decizie (vezi de exemplu minorităţile etnice şi femeile) sau nu contează deloc, sunt practic excluşi sau cu totul marginali în calitate de contractanţi (vezi de exemplu în societatea românească rromii sau cei foarte săraci). Ca să intri într-o negociere, contează mult puterea contractuală: ce oferi şi de pe ce poziţie ceri.

Grupurile dezavantajate sunt practic ignorate, căci oferta lor nu este tentantă iar forţa lor de presiune în cerere este tratată ca slabă. La fel sunt trataţi şi cei lipsiţi de putere fiindcă sunt copii sau infirmi (vezi Gauthier, p. 18). Ei nu fac parte din "clubul select" al negociatorilor de norme. Pot cel mult să fie luaţi în seamă ca obiect al moralei (lor li se aplică norme fără să participe la negocierea acestora) nu ca subiect al ei. Dezavantajele sunt adesea văzute ca incapacităţi sau deficienţe. Rasiştii sau sexiştii s-au prevalat de ideea că oamenii din cealaltă rasă sau femeile sunt mai puţin raţionali, au un discernământ redus. Adesea aceste diferenţe sunt mascate de lozinca egalităţii naturale dintre oameni sau de expresii vagi de tipul: umanitatea aflată în contract. De asemenea, normele stabilite la un anumit timp t afectează şi generaţiile viitoare care nu sunt părţi ale contractului. Egalitatea nu derivă atât din cea naturală (fizică sau mentală), ci din egalitatea de putere ca parte contractantă.

 

 

  1. Teoria rawlsiană a dreptăţii

Moralitatea cotidiană ne cere ca să fundamentăm interesul reciproc pe respectarea drepturilor celorlalţi. Chiar dacă morala hobbesiană nu se bazează pe argumente de tipul datoriilor naturale sau a celor obiective, ea rămâne totuşi o morală într-o lume în care "naturalul", "obiectivul", "divinul" nu pot să fie folosite ca fundamente pentru principiile şi normele vieţii cotidiene.

John Rawls, prin lucrarea sa A Theory of Justice este urmaşul contractualist al kantianismului.

Ideile centrale care disting neocontractualismul rawlsian de cel de tradiţie hobbesiană sunt următoarele:

Oamenii contează moral nu doar pentru că se pot leza reciproc sau se pot avantaja unii pe alţii, ci şi fiindcă sunt "scopuri în sine". Prin urmare ei sunt egali moral şi merită cu toţii să fi e trataţi cu egală consideraţie. Pe această abordare fundamentează Rawls ideea sa că există o datorie morală: cea de a aplica tratamente drepte şi de a construi instituţii drepte (termenul "instituţii" trebuie înţeles şi într-un sens mai general, cel de practici). Ca să ne asigurăm de dreptatea acţiunilor noastre, e necesar să deliberăm imparţial asupra normelor, atunci când luăm în considerare interesele celorlalte fiinţe omeneşti. Ştim că acest lucru e dificil fiindcă părţile contractante nu au poziţii egale. Ca să depăşim acest obstacol este necesar să negociem de pe poziţii de egalitate.

Cum este cu putinţă o astfel de negociere? Răspunsul rawlsian este argumentat pe baza a două concepte: poziţia originară şi vălul de ignoranţă.

Poziţia originară şi vălul de ignoranţă (Rawls, A Theory of Justice, 1971)

Deosebirea între "starea naturală" şi "poziţia originară" (în afară de aceea că prima a fost presupusă ca reală un iar cea de-a doua e un experiment mental), este aceea că Rawls sugerează o posibilitate de depăşire a inegalităţii de putere în situaţia contractuală prin aceea că părţile aflate în contract deliberează în spatele unui văl de ignoranţă.

Situaţia originară este cea prenormativă în care:

Nimeni nu-şi ştie locul în societate, poziţia de clasă sau statusul social, nu-şi ştie bunurile sau capacităţile naturale cu care a avut norocul să fie înzestrat, inteligenţa, forţa etc. Voi presupune chiar că părţile nu ştiu ce concepţie au despre bine şi nici ce înclinaţii psihologice speciale deţin (vezi trad. românească în vol. Dreptatea şi fericirea, p. 106).

Intenţia lui Rawls este să creeze o condiţie de deliberare normativă care să nu favorizeze şi să nu defavorizeze pe nimeni.

Cei care deliberează au câteva caracteristici:

Nu sunt interesaţi în interesul altora, tind să-şi maximizeze propriile avantaje dar nu ştiu de loc în ce situaţie se afle astfel încât să ştie exact ce conţinut normativ i-ar avantaja. Mai mult, ei nu ştiu nimic despre condiţiile particulare din propria lor societate, dacă ea e săracă sau bogată, ce regim politic are, cât de dezvoltate îi sunt civilizaţia şi cultura, cărei generaţii îi aparţin, ce condiţii de mediu au. Ei nu cunosc nici părţile aflate în conflict. Ceea ce ştiu este că trebuie să fie pregătiţi să trăiască după toate consecinţele care decurg din principiile pe care le adoptă.

Ceea ce cunosc cei aflaţi în contract sunt următoarele: societatea lor se va aşeza sub principiile dreptăţii; sunt conştienţi de felul în care au decurs faptele societăţii sub aspect economic, politic, ştiu care sunt caracteristicile organizării sociale şi coordonatele psihologiei umane (vezi vol. Dreptatea şi fericirea, 1995, p. 107).

Principiile dreptăţii sunt formulate astfel:

  1. Fiecare persoană care participă la o practică (instituţie socială n.n.) sau care este influenţată de aceasta are un drept egal cu cea mai largă libertate care e compatibilă cu o libertate de acelaşi fel, în măsura în care nu ne vom putea aştepta ca ele să conducă la avantajul tuturor şi nu ne vor garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor (ibid.): fiecare va beneficia de libertatea, egalitatea şi recompensa pentru activităţile care contribuie la binele comun.

 

 

  1. Inegalităţi permise sunt beneficiile şi răspunderile (de exemplu: prestigiul, averea, obligaţia de a plăti impozite: funcţii, posturi didactice, preţuirea şi recompensele, salariile, averea dobândită prin şansă sau prin efort - dacă nu este monopol.

Inegalităţile de acest tip sunt permise fiindcă avantajează toţi participanţii la o practică (ibidem, p. 108).

O normă este dreaptă dacă aplicarea ei avantajează şi pe cel mai dezavantajat membru al comunităţii în care ea se aplică.

Cele mai semnificative critici aduse acestei teorii morale se referă la problema alegerii raţionale. Pentru a crea norme drepte trebuie să ne punem în "locul nimănui", ori un astfel de model teoretic este văzut ca dificil de practicat. Ne situăm în locul nimănui, sau în locul oricui? Este suficientă alegerea raţională, sau este necesară şi empatia, pentru a crea norme drepte? (vezi în acest sens: Susan Moller Okin, 1996 în trad. rom. şi M. Miroiu, 1996, cap. Etici feministe).

Neocontractualismul rawlsian este o etică inspiratoare pentru orice cod profesional. Sugestia că putem să fim în locul oricui şi să ţinem cont de aceasta atunci când ne stabilim regulile propriei activităţi trimite la câteva idei importante. Politicienii aflaţi la putere pot să ajungă în opoziţie sau doar cetăţeni care trăiesc după o politică ale cărei consecinţe le suportă. Patronii sunt şi clienţi, funcţionarii publici sunt şi contribuabili, medicii sunt şi pacienţi, jurnaliştii sunt şi consumatori de presă. Oricând şi oricine poate să ajungă în cea mai dezavantajată poziţie. De aceasta ar trebui să ţină cont atunci când stabilesc "regulile jocului".