Importanţa studiului psihosociologic al zvonului provine din faptul că, în anumite contexte sociale, el se poate transforma în armă psihologică.
Aspectele vizate de analiza zvonului sunt legate de apariţia sa, mecanismele prin care se propagă şi efectele pe care le dezvoltă zvonul.
Exemplificarea, în vederea susţinerii celor arătate mai sus se găseşte în istoria nu prea îndepărtată a umanităţii – a se vedea propaganda nazistă în timpul celui de al doilea război mondial cu privire la pericolul evreiesc ş.a., dar şi în zilele noastre.
Contextul social este reprezentat ca germene, în apariţia unor zvonuri, de unele situaţii tensionate, de propagarea în mass-media a unor insinuări, suspiciuni insuficient verificate, incriminarea unor persoane sau grupuri ţintă în vederea obţinerii unor avantaje de către persoane sau grupuri interesate.
Aşa cum este definit de G. Alport şi L. Potsman (1947), „zvonul este o informaţie care suferă deformări în cursul procesului de transmitere şi aceste deformări nu pot constitui în nici un caz o bază valabilă pentru a determina convingerile sau comportamentele noastre“.
Cu toate acestea, de cele mai multe ori, zvonurile zdruncină convingerile sau pot orienta comportamentele noastre pe nişte direcţii nu totdeauna benefice. După 1989, la noi în ţară au existat următoarele situaţii sociale, capabile să genereze zvonuri: evenimentele de la Târgul Mureş; fenomenul „Caritas“, falimentul unor bănci sau fonduri de investiţii ş.a.
Faptul că, în condiţii de laborator, unele experimente au evidenţiat numai afectarea stării de spirit şi scăderea capacităţii de discernământ, psihologul trebuie să aibă în vedere modificările de atitudine şi comportament. Transmiterile succesive de zvonuri, azi, nu mai cunosc o reducţie, o comprimare, o eliminare a detaliilor dacă este să ne gândim la un fenomen psihosocial legat de de comunicare şi anume „instantaneitatea“, aceasta fiind posibilă datorită accesului crescut la mijlocul numit internet. Aşadar, psihologul va avea în vedere că uneori zvonul se poate transmite fără conţinut diminuat, pentru că, factorul uman nu mai realizează percepţii selective prin reţinerea unor cuvinte bizare, frapante în dauna altora mai importante, de fond iar dramatizarea datorită panicii, a expresiilor emoţionale susţinute de tonalitate nu mai este posibilă.
Diferenţierea ce trebuie realizată între situaţia de laborator şi cea reală, socială este calitativă, cu toate acestea nu sunt diminuate avantajele unui experiment, deoarece, cu ajutorul lui pot fi cunoscute mecanismele psihosociale ale zvonului.
Cunoaşterea mecanismelor este necesară nu numai în cazul unor zvonuri banale de exemplu: „X“ persoană publică şi-a pălmuit nevasta, dar de fapt nu a pălmuit-o ci l-a pălmuit pe „Y“ care a jignit-o“,ci şi a celor ce apar în situaţii de criză economică, politică, informaţională (lipsa de informaţii).
Nevoia de a „şuşoti“ de a „şopti“ este specifică unui anumit context de secretomanie, context care poate fi normal sau poate îmbrăca şi forme patologice: anxietate dusă dincolo de limite acceptate de normalitate, panică nejustificată, (a se vedea în acest sens emisiuni „inutile“ cu persoane „nespecializate“ - în cazul producerii unor fenomene geofizice, inundaţii, cutremure, alunecări masive de teren etc.), lipsa luării de poziţie fermă din partea celor în drept, percepţii alarmiste, ş.a.
Analizând situaţia „predecembristă“ psihosociologul Septimiu Chelcea consideră că unele zvonuri care au circulat în acea perioadă au avut menirea de a răspunde nevoii de „fantasme“ a unei părţi din populaţie care nu era în posesia unor informaţii despre cuplul Ceauşescu, aceste zvonuri au constituit o „luptă imaginară“ dusă de oamenii din toate categoriile sociale împotriva opresiunii, a lipsei libertăţii de opinie. Acest fapt îl îndreptăţeşte pe Septimiu Chelcea să afirme că zvonurile sunt susţinute de atitudinea comună, capabilă să declanşeze un front comun împotriva inamicului nedeclarat. „Zvonacii“ şi „răspândacii“ acestei perioade istorice şi-au îndeplinit cu sârg sarcinile. J.N. Kapferer subliniază că în timpul propagării zvonurilor, acestea sunt „contaminate“ de personalitatea colportorului şi pune pe seama sa modificarea conţinutului zvonului, fie de rectificare, fie de frânare.
Contextul social, importanţa evenimentului, ambiguitatea informaţiilor certe, verificabile, latura critică a personalităţii colportorilior, ca factori implicaţi în zvon pot fi formalizaţi astfel:
Z (zvonul) = f [s (contextul social) x ]
Dintre mijloacele folosite pentru contracararea zvonurilor Septimiu Chelcea consideră că mai importantă ar fi lansarea de contrazvonuri, despre intenţiile şi identitatea celor care se află la originea zvonului. Productivitatea acestei modalităţi fiind mai mare comparativ de exemplu cu ieşirea pe posturile T.V. a unor autorităţi. Ce este mai trist, la noi la români, dar şi în alte zone este faptul că oamenii se conduc după proverbul „acolo unde nu este foc nu iese fum“, ceea ce întăreşte convingerea că un dram de adevăr se află în spatele zvonului. Când se „zvoneşte“ că urmează o scumpire a carburanţilor şi vine pe un post T.V. o autoritate care încearcă să „liniştească spiritele“, dar peste 48 de ore la toate staţiile de benzină preţurile au crescut nici cea mai ingenioasă contracarare nu mai lasă loc îndoielii cu privire la neveridicitatea zvonului.
Continuu apar, şi dispar zvonuri, pe psihosociolog îl va interesa însă, în ce context social apar, ce mecanisme psihosociale sunt puse în funcţiune şi ce efecte lasă în urmă zvonurile.
Ca sursă de provenienţă, zvonurile apar şi se propagă „în“ şi „dinspre“ toate categoriile sociale, însă au forţă mai mare de impact cele care sunt mediatizate mai mult. Astfel devin mai înteresante zvonurile despre staruri, V.I.P.-uri sau personalităţi politice.
Incovenientul pentru cercetătorul aplecat asupra studiului zvonului constă în aceea că el poate afla mult prea târziu despre existenţa unui zvon, fie în curba descendentă a acestuia fie când deja s-a atins şi foarte rar în faza ascendentă.
Apelul la mijloacele de investigare cum sunt: interviul, analiza de documente scrise sau audio-video, ajută de fapt, după opinia unor cercetători, la studierea amintirilor, expresia consacrată a celui investigat este: „da, parcă îmi amintesc că a fost ceva…“. Cele arătate nu ştirbesc cu nimic autoritatea psihosociologului aplecat asupra fenomenului zvonurilor deoarece acestea, de regulă, sunt producţii spontane, lipsite de un scop anume şi fără o strategie pusă la punct pentru răspândire. Am spus de regulă pentru că, există şi zvonuri bine plasate ce se lansează după o anume strategie şi care au drept ţintă o personalitate, cu scopul vădit de discreditare sau atenţionare a opiniei publice. Cel ce lansează zvonul ştie că zvonul evidenţiază o manifestare colectivă deoarece, este rapid perceput de oameni şi aceştia devin „un grup“ în care membrilor li se atribuie roluri.
J.N. Kapferer exemplifică aceste roluri în propagarea zvonului prin:
- instigator, care reprezintă persoana ce generează zvonurile;
- interpretul, cel care răspunde eventualelor nedumeriri ale instigatorului şi propune o explicaţie concretă şi convingătoare;
- liderul de opinie, cel care va influenţa grupul;
- apostolii, care se identifică în mare parte cu zvonul şi „propovăduiesc zvonul“
- recuperatorul, este cel care are funcţia de a nu lăsa zvonul „să moară“, deşi nu este convins ca apostolii de a face propagarea zvonului, el îl „pescuieşte“ şi-l „relansează“.
Racolarea recuperatorului se face din rândul oportuniştilor (cei care se află în aşteptare „poate pică ceva“ – p.p.c. iştii), al receptorilor pasivi, cei care deşi au auzit zvonul nu au convingerea că trebuie să-i acorde atenţie şi al rezistenţilor, cei care combat zvonul, fiind de fapt protagoniştii antizvonului. Merită atenţie, în acest context, fără legătură directă cu zvonurile, analiza unor atitudini de nedorit pentru o persoană „verticală“: există în speţa umană diversitate, de toate categoriile şi este bine că este aşa, dar nu pot fi pe deplin înţelese unele persoane care adoptă comportament „cameleonic“, azi sunt împotriva doctrinei X sau partidului Y şi mâine devin membrii fervenţi a ceea ce ieri denigrau, comportamentul este oportunist deşi cel în cauză îl caracterizează oportun; sau şi mai ilar, cazul unora care-şi scuză „implementarea“ în tabăra „inamică“ pe considerentul că doresc s-o combată din interior.
Clişeele, prejudecăţile cu privire la persoanele implicate în naşterea şi răspândirea zvonurilor au existat şi vor exista. Conform cu opinia unora, femeile sunt responsabile pentru o serie de zvonuri. La baza acestor afirmaţii stă argumentarea, destul de fragilă că totul s-ar datora frusrtărilor şi răzvrătirii femeii faţă de poziţia ei istorică sau tendinţei spre bârfă şi flecăreală.
Împărţirea pe categorii sociale, culturale sau de altă natură, atunci când este vorba de atitudinea în faţa zvonului este de cele mai multe ori infirmată, deoarece fiecare zvon apare într-un context social, creează o situaţie specifică şi implicaţiile sale sunt uneori imprevizibile.
Gradul de instruire al celor care acordă credit zvonurilor ar fi destul de ridicat, anumite sondaje au evidenţiat că intelectualii, într-un procent considerabil sunt tentaţi să fie convinşi de zvonuri comparativ cu ţăranii care fie le consideră „scorneli“, „baliverne“, „poveşti de adormit copii“, fie le dau crezare într-un procent scăzut.
Interogaţiile cu privire la aria largă de răspândire a zvonului au permis conturarea unor explicaţii fără caracter exhaustiv, în sensul că, zvonul are caracteristici ludice, este o ştire surprinzătoare şi în acelaşi timp excitantă, adică, împinge la acţiune.
Pe măsură ce scade caracterul excitant, zvonul sau zvonurile capătă conotaţii de legendă, circulând dintr-o localitate în alta şi apoi pe arii întinse.
Spre deosebire de ştirile prezentate în mass-media zvonul circulă „din gură în gură“ de aceea este greu de controlat şi verificat cu privire la veridicitatea sa.
Vehicularea zvonului prin intermediul grupului exercită un anumit grad de credibilitate, aceasta fiind apreciată cantitativ. Cu cât zvonul este vehiculat de mai mulţi oameni cu atât există tendinţa de a-i da crezare. A participa la zvon este uneori echivalent cu a participa la ceea ce grupul doreşte să comunice. Viteza cu care se propagă zvonul este direct proporţională cu gradul de senzaţional pe care-l conţine, exemplul pe care ni-l oferă J.N. Kapferer, este legat de asasinarea preşedintelui S.U.A. în anul 1963, ştirea s-a răspândit într-o oră, pe tot cuprinsul Americii.
Alte particularităţi ale zvonului sunt legate de reţeaua relaţiilor interpersonale şi de proximitatea dintre oameni. Primul om căruia i se încredinţează o ştire este cel apropiat afectiv, rudă, prieten, coleg de servici. Întrebat de sursa de provenienţă a zvonului colportorul încearcă să convingă interlocutorul de credibilitatea şi seriozitatea sursei. De aici s-ar putea trage concluzia că un zvon are şanse de a supravieţui şi circula cu rapiditate numai dacă se bazează pe mecanismele psihologice ale persuasiunii. Dar, acceptarea ştirii respective depinde în mare parte de capacitatea de discernământ, de sistemul de a evalua al fiecărei persoane în parte. Corespondenţa dintre elementele amintite anterior ar putea îndreptăţi la conturarea caracterului de adevăr a ştirii, de regulă informaţiile care corespund cu aşteptările unei persoane sunt mai repede acceptate, „da“ îşi spune persoana, mă aşteptam eu , că aşa se va întâmpla“.
Ori de câte ori un zvon capătă proporţii neaşteptate cuprinzând medii foarte diferite se încearcă, din partea autorităţilor înăbuşirea lui. Ignoranţa, reaua credinţă, ineresele duc de cele mai multe ori la „dezgroparea“, „reînvierea“ zvonului, instigatorul crezând că a pus mâna pe o „comoară“ îşi face jocul până la capăt tansmiţând zvonul. Eterna revenire a zvonurilor se leagă de găsirea vinovatului a „ţapului ispăşitor“, fie că acesta este violatorul, traficantul sau altă persoană incriminată în conţinutul zvonului. Ţapul ispăşitor apare în acest context ca o compensare, o satisfacţie a efortului depus pentru că zvonul să aintrat în atenţia cât mai multor oameni. Deşi considerate ca informaţii neoficiale, ce circulă pe cale orală, zvonurile coexistă alături de informaţiile oficiale, transmise de autorităţi.
Trebuinţa de a fi informat este una general valabilă pentru mulţi oameni, de aceea zvonul vine în întâmpinarea persoanei doritoare de cât mai multe ştiri, mai ales în situaţiile în care există o anumită discuţie din partea autorităţilor cu privire la subiecte considerate „tabu“ pentru publicul larg. Nevoia de refulare, anxietate crescută, presiunea afectivă cu privire la „ceva“ care nu s-a desfăşurat tocmai în regulă face din deţinătorul unor asemenea informaţii un posibil instigator, omul se descurcă, îşi „goleşte sacul“ unui prieten şi acesta la rându-i ca în jocul copilăriei „telefonul fără fir“ le transmite mai departe.
Funcţia de informare a zvonurilor este comparabilă adesea cu cea a ziarelor, televiziunii ş.a. de aceea importanţa acordată zvonului face ca acesta să crescă. În schimb scade responsabilitatea, mai bine zis, conştiinţa responsabilităţii celui care transmite zvonul.
Satisfacţia emoţională generată de zvonuri este suficient de puternică pentru a înăbuşi responsabilitatea în colportarea zvonurilor. Interogaţia cu privire la ce se ascunde în spatele zvonului duce la o analiză mai profundă a conţinutului zvonului respectiv. Acest lucru i-a condus pe unii autori la categorisirea zvonurilor:
- zvonuri negre
- zvonuri albe
- zvonuri roz
În funcţie de stările psihice generate de zvonuri, acestea au mai fost clasificate în:
- zvonuri optimiste – atunci când dorinţele persoanelor sunt evaluate ca realitate certă.
- zvonuri pesimiste, alarmiste – atunci când sursa de generare a constituit-o anxietatea crescută şi neîndreptăţită, de exemplu: alinierea planetelor ar fi urmată de catastrofe gigantice.
La o analiză mai atentă din partea psihosociologilor s-a constatat că cele mai multe zvonuri sunt „negre“ – sumbre, catastrofe aducătoare de nenorociri, de moarte.
Aprecierea conform căreia zvonul negativ, sumbru ar conduce la refacerea coeziunii unui grup împotriva unei persoane sau unei colectivităţi nu este oportună şi nu considerăm că asocierea ar fi benefică pentru fenomenul psihosocial în cauză.
Evoluţia rapidă a zvonurilor, trecerea fără dificultate de la real la imaginar constituie obiectul unor studii psihosociale. Unii cercetători au dat girul maxim imaginarului, distorsiunilor zvonurilor considerând că de fapt acestea sunt caracteristicile de bază ale zvonului, deoarece amănuntele legate de zvon urmează structura unui scenariu capabil să asimileze, să integreze şi să transforme faptele relatate. O asemenea posibilitate este validată de gradul de coerenţă a elementelor zvonului.
- Allport şi L. Postman s-au servit în experimentele lor de legile uitării şi teoria gestaltistă ( a celei mai bune forme, a patternului). Fiind supus fenomenului uitării, zvonul capătă o formă economică, prescurtată, condensată suficient de puternică pentru a fi uitată, perfect adaptată unor atitudini, prejudecăţi şi clişee specifice grupului în cadrul căruia a circulat zvonul. Cu cât distanţa între versiunea finală şi cea iniţială este mai mare (deci zvonul a avut o viaţă mai lungă şi s-a deplasat pe arii întinse) cu atât trecerea de la o versiune la alta este mai facilă şi fiecare din ele are un anumit grad de veridicitate. Poziţia autorilor citaţi conform căreia zvonul s-ar plia pe o teorie a formării zvonului este „atacată“ de J.N. Kapferer care susţine că apariţia zvonului se datorează unei construcţii spontane, de cele mai multe ori, privitoare la o situaţie socială, eveniment ori persoană.
Aflaţi în faţa unui eveniment ambiguu, spune Kapferer, membrii unui grup încep să audieze împreună faţetele evenimentul respectiv pentru a ajunge la o definire cât mai apropiată de realitate, astfel apar numeroase interpretări, care treptat pot fi abandonate, dar, rămâne un trunchi comun, nişte elemente care se leagă şi care, de fapt constituie conţinutul zvonului. Acest trunchi comun rămâne în amintirea oamenilor sau chiar ca document scris: de exemplu zvonurile care au circulat în legătură cu Râmaru, un criminal sadic care a ucis în serie mai multe femei şi despre care presa vremii a scris, puţin ce-i drept dar a rămas scris.
Faza de degradare a zvonului, de ştergere a unor detalii este cea care urmează fazei constructive. Procesul de sinteză este dependent de cele două faze dar şi de versiunile legate de zvon. Distorsiunile şi schimbările nu sunt premeditate ele sunt inerente procesului comunicării şi trebuie interpretate pozitiv. (în sensul trecerii prin filtrul psihic propriu al fiecărui transmiţător dar şi al reglajului dintre emiţător şi receptor în timpul comunicării). Transformările, spune Kapferer, nu sunt generate de uitare, ci de dorinţa de a comunica a oamenilor, de a-şi împărtăşi convingerile, de a seduce prin persuasiune alte persoane.
Puterea de convingere a zvonului este cu atât mai mare cu cât acesta este „împărtăşit“ de mai mulţi oameni.