Sistemul de administraţie continental îşi are originea în sistemul francez de administraţie, unde s-au perindat succesiv mai multe forme de guvernămînt, cum sunt: monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, republica parlamentară, iar în prezent - republica semiprezidenţială.
Pentru sistemul administrativ francez, începînd cu Marea Revoluţie Franceză de la 1789, era caracteristică existenţa unei administraţii centralizate. Aceasta se exprima prin aceea că organele centrale ale statului, pornind de la ideea că Franţa reprezintă o naţiune unitară, idee lansată în cadrul revoluţiei, supuneau unui control total activitatea autorităţilor administraţiei locale. Mijloacele prin care aceasta se realiza erau: anularea sau suspendarea actelor adoptate de organele administraţiei locale; dizolvarea organelor administraţiei locale; numirea şi revocarea cadrelor din aceste organe şi altele. Acestea erau nişte rclaii de autoritate şi aveau ea scop subordonarea stricta a organelor locale celor centrale.
O instituţie-cheie în sistemul francez de administraţie devine Prefectul, care avea un rol dublu: era, pe de o parte, reprezentantul statului în departament, şi era autoritatea executivă a Consiliului departamental. În această calitate el efectua un control rigid asupra activităţii organeloi administraţiei locale şi promova interesele statului în unitatea administraţiv-teritorială respectivă.
Acest sistem centralizat a existat în Franţa aproape două sute de ani. pe parcursul acestui timp s-au făcut mai multe încercări de a schimba raportul de forţe dintre administraţia centrală a statului şi administraţia locală, dar, în virtutea tradiţiei înrădăcinate, sistemul francez de administraţie continua să rămînă unul centralizat.
O reformă radicală în acest sens s-a produs în anul 1982, cînd s-a purces la efectuarea unor schimbări de esenţă privind raporturile dintre administraţia centrală a statului şi administraţia publică teritorială .şi locală. Reforma a fost continuată în anii următori. In conformitate cu prevederile acestei reforme s-au lărgit cu mult libertăţile, drepturile şi competenţele unităţilor administrativ-teritoriale: a comunelor, departamentelor, regiunilor. In total în Franţa există 26 de regiuni, 100 departamente şi 36 559 de comune (municipalităţi). Cadrul legislativ adoptat în timpul acestei reforme a prevăzut o delimitare clară a competenţelor între aceste unităţi administrativ-teritoriale, modalitatea de aiegere a organelor administraţiei publice teritoriale şi locale, formele de Finanţare a lor, reglementarea privind lucrul cu cadrele, participarea cetăţenilor în procesul decizional, dezvoltarea şi cooperarea regională şi altele.
Ca rezultat al acestei reforme a avut loc o redimensionare a rolului statului în conducerea şi administrarea comunităţilor teritoriale şi locale. Temelia sistemului de administraţie în Franţa o constituie comuna, care este condusă de un Consiliu ca organ deliberativ, ales prin scrutin universal. Consiliul alege din rîndurile sale primarul (le maire), care este organ executiv şi care poartă responsabilitate în activitatea sa faţă de organul care 1-a învestit. La nivel de comună se soluţionează cele mai importante probleme referitoare la satisfacerea intereselor membrilor ei.
Noi dimensiuni au căpătat în cadrul reformei şi autorităţile administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale intermediare, adică din regiuni şi departamente. Aceste unităţi administrativ-teritoriale, de asemenea, sînt conduse de Consilii alese prin sufragiu universal direct. Aceste autorităţi publice teritoriale beneficiază de o democraţie legitimă, Care îşi găseşte expresie în absenţa ierarhiei unei colectivităţi teritoriale teupra alteia. Regiunile nu au putere ierarhică asupra departamentelor acestea, la rîndul lor, nu au avantaje asupra autorităţilor comunale (municipale). Toate problemele privind elaborarea, adoptarea şi realizarea politicilor publice teritoriale au la bază relaţiile de cooperare dintre autorităţile administraţiei publice respective.
Măsurile întreprinse în cadrul reformei ne vorbesc despre o evidentă politică de descentralizare administrativă. Efectuînd această reformă a descentralizării administrative, statul şi-a păstrat, în acelaşi timp, dreptul de a avea reprezentantul său în unităţile administrativ-teritoriale intermediare în persoana Prefectului. Dar reforma descentralizării a pus capăt atotputerniciei tradiţionale a acestei instituţii în eşalonul teritorial. Funcţiile Prefectului au devenit mult mai limitate decît erau în trecut şi, în temei, se reduc la controlul legalităţii actelor adoptate de autorităţile administraţiei teritoriale şi locale şi la conducerea serviciilor de se onc entrate ale statului din teritoriul respectiv.
Deci, sistemul francez de administrare, care a căpătat denumirea de sistem continental a evoluat de la o formă centralizată spre o forma descentralizată cu păstrarea funcţiei de control a statului, exercitată prin insituţia Prefectului asupra autorităţilor administraţiei teritoriale şi locale. Esenţa acestui sistem de administraţie constă în îmbinarea formelor descentralizate cu cele desconcentrate de administraţie publică.
Acest sistem a fost preluat de mai multe ţări europene ca Italia, Portugalia, România, Republica Moldova şi altele.