Structura administraţiei publice centrale în toate ţările vest-europene, indiferent dacă sunt state centralizate (Franţa, Marea Britanic, Irlanda, Grecia) sau federaţii (Germania, Elveţia), cuprinde ca clement fundamental Guvernul, precum şi trei categorii de organe centrale: ministere (numai în subordinea Guvernului), autorităţi administrative autonome (faţă de Guvern) şi alte organe centrale (subordonate Guvernului sau unui minister).
Guvernul (sau Consiliul de Miniştri), organ de sine stătător în oricare sistem administrativ public din lumea modernă, reprezintă componenta sa cea mai reprezentativă, conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale, are datoria de a guverna şi de a administra.
Astfel, centrul de greutate cade asupra Guvernului, deşi sarcini revin şi altor autorităţi, îndeosebi Parlamentului (principiul separaţiei puterilor presupune totuşi controlul parlamentar permanent asupra Executivului în general) şi Şefului Statului.
Acesta din urmă are atribuţii importante şi relaţii cu Guvernul şi administraţia (ex. numeşte funcţionarii, exercită controlul asupra serviciilor publice, are putere de reglementare), mai ales în regimul prezidenţial, unde rolul său este foarte mare (ca şi în cazuî monarhiilor), însă mai restrâns în regimul parlamentar.
Cât priveşte consacrarea rolului politic al Guvernului, distingem Constituţii care:
- dau dreptul Guvernului de a stabili exclusiv liniile politice naţionale pe plan intern sau extern, iar execuţia este supusă controlului parlamentar (Franţa, Germania, Grecia);
- dau dreptul Guvernului numai de a conduce politica generală a ţării, în limita unor linii stabilite de Parlament, de regulă, cu prilejul votului de învestitură (Finlanda, Portugalia, Spania) sau (după caz) de şeful statului (Norvegia).
Structura organizatorică a unui Guvern, din punct de vedere tehnic, poate fi analizată din trei puncte de vedere:
- a) Structura geografică presupune că miniştrii pot avea competenţa definită pe o arie geografică, ocupându-se de toate afacerile publice ia nivelul unei regiuni date (sistem avantajat de faptul că tratează problemele particulare unei porţiuni din teritoriu, însă dezavantajat de realitatea că este greu de coordonat de la centru şi de stabilit anumite politici unitare);
- b) Structura verticală presupune delimitarea atribuţiilor între ministere, fiecare ministru având competenţa de a coordona toate problemele legate de un anumit sector sau domeniu (prezintă avantajul că permite o specializare tehnică a ministerelor însă, şi dezavantajul ruperii unităţii necesare administraţiei publice, fiecare ministru având tendinţa să trateze problemele din sectorul său. izolat de contextul general);
- c) Structura orizontală în care fiecare ministru are competenţa de a trata una sau mai multe probleme comune tuturor sectoarelor de activitate ale statului, cel mai des întâlnită fiind întreprinderea dintre Ministerul Finanţelor şi alte ministere economice (facilitează coordonarea atribuţiunilor, însă este dificil3 generalizarea sa, deoarece în epoca modernă este indispensabilă o specializare tehnică a ministerelor).
Din punct de vedere juridic, ca structuri ale Guvernelor distingem:
- a) Structura uniorganică (simplă), reglementată de majoritatea Constituţiilor (Italia, Suedia, Danemarca), în sensul că Guvernele sunt formate din prim-miniştri şi membri, fără un nivel ierarhic intermediar;
- b) Structura biorganică (ierarhică), reglementată în mod expres de unele Constituţii (Austria, Spania, Grecia). Semnificativ este şi faptul că sunt Constituţii care vizează un organism mai larg şi unul mai restrâns (ex. Belgia şi Portugalia, unde se face distincţie între Guvern - un organism mai larg, cuprinzând şi pe secretarii de stat şi Consiliul de Miniştri care cuprinde numai pe Primul-Mimstru, miniştri, secretari de stat care sunt şi adjuncţii unui ministru, Regele stabilind atribuţiile şi limitele în care pot contrasemna), sau vizează acelaşi organism la care se adaugă Şeful Statului (ex. Olanda, unde Guvernul este format din Rege şi miniştri, inclusiv Primul-ministru, aceştia din urmă formând Consiliul de Miniştri).
Mai poate exista şi situaţia existenţei unui Birou executiv, Birou-permanent, Cabinet restrâns al Guvernului sau al Consiliului de Miniştri.
Constituţiile fac diferenţieri şi în ce priveşte determinarea membrilor obişnuiţi ai Guvernului:
- restrâng sfera acestora exclusiv la sfera miniştrilor, în sensul de titulari de departamente (ex. Italia):
- admit în Guvern şi miniştri fără portofoliu (Grecia);
- extind sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari, cum ar fi secretarii de stat (Spania).
Constituţia Italiei prevede că Preşedintele Republicii numeşte Şedintele Consiliului de Miniştri, iar la propunerea acestuia pe miniştri;
- Constituţia Greciei dă dreptul Preşedintelui Republicii să numească Primul-ministru, iar la propunerea acestuia numeşte şi revocă ceilalţi membri ai Guvernului şi secretarii de stat; Prim-ministru este numit şeful partidului care dispune de majoritatea absolută în Camera Deputaţilor (dacă nu există această majoritate, Preşedintele Republicii dă misiune exploratorie şefului de partid cu majoritate relativii, pentru analizarea posibilităţilor de formare a unui Guvern care să obţină votul de încredere al Camerei).
- b) Ţări cu regim semi-prezidenţial (Franţa, Portugalia).
- Constituţia Franţei consfinţeşte voinţa exclusivă a Preşedintelui Republicii în legătură cu investitura Guvernului, practic însă, aceasta este influenţată de configuraţia politică a Parlamentului (Adunarea Naţională). (realitatea din ultimii ani a fost situaţia de coabitare politică între Preşedintele având o orientare şi majoritatea parlamentară, respectiv Primul-ministru, de o orientare politică total diferită).
- Potrivit Constituţiei Portugaliei, Primul -ministru este numit de Preşedinte după ascultarea partidelor din Adunarea Republicii şi ţinând seama de rezultatele alegerilor. Printr-o declaraţie a Primului-ministru, programul Guvernului este supus aprecierii Parlamentului, orice grup parlamentar poate cere respingerea programului, iar Guvernul poate cere vot de încredere.
- c) Ţări cu monarhie constituţională (Marea Britanic, Belgia, Olanda, Spania),
- In Marea Britanic, liderul partidului care a câştigat alegerile pentru Camera Comunelor devine automat Primul-ministru, actul de numire Reginei având caracter doar protocolar. Primul-ministru prezintă în faţa Camerei Comunelor Programul de guvernare, operaţiune care ţine doar de politic şi de etica guvernării, nu în sens strict juridic de procedurile parlamentare.
- Constituţia Belgiei consfinţeşte dreptul exclusiv al suveranului în formarea Guvernului.
- în Olanda, Primul-ministru şi ceilalţi miniştri sunt numiţi prin decret regal, contrasemnat de chiar Primul-ministru
Structurarea şi funcţionarea ministerelor
Structura generală este aproape aceeaşi în toate statele Uniunii Europene.
La vârf, fiecare minister are un ministru, cu cabinetul său, având un triplu rol: este în fruntea serviciilor grupate în departamentul său, conduce şi este responsabil de mersul (actele) lor; de asemenea, el este controlorul administraţiei sale şi, în acelaşi timp, apărătorul serviciilor sale şi purtătorul de cuvânt al acestora în faţa celorlalte organisme.
Cabinetul ministrului este format din colaboratori apropiaţi, persoane de încredere ale ministrului, a căror funcţie durează atâta timp cât este în funcţie ministrul şi reprezintă punctul de legătură între administraţie şi politică.
Totuşi, putem distinge particularităţi de la un stat la altul. Astfel, spre exemplu, în Marea Britanie numărul ministerelor este variabil, în funcţie de necesităţile de moment, fiind fixat de Primul-ministru. Miniştrii nu au veritabile cabinete, ci numai un secretariat particular - aşa-zisa clasă administrativă (având în componenţă un secretar permanent -secretarul general, cel mai înalt funcţionar din minister, care rămâne în post oricare ar fi schimbările politice; secretarul general adjunct; subsecretarul; secretarul asistent) şi totdeauna funcţionari permanenţi: clasa executivă (funcţionari însărcinaţi cu funcţii de control şi execuţie) şi clasa clericilor (simplii funcţionari de birou).
Structura guvernamentală în Franţa cuprinde mai multe categorii de miniştri: în afară de miniştrii simpli există şi miniştri de stat, secretari de stat şi miniştri delegaţi. La originea regimului parlamentar francez miniştrii de stat sunt miniştri fără portofoliu şi servesc ca intermediari între relaţiile executivului cu Parlamentul (fiind numiţi „miniştri purtători de cuvânt); secretarii de stat au rang "rferior miniştrilor şi nu deţin puteri proprii (acestea le sunt delegate); miniştrii Alegaţi îşi desfăşoară activitatea în apropierea Primului-ministru şi răspund sărcinărilor adresate de acesta.În general, structura unui minister cuprinde: ministrul (care cumulează funcţii politice cât şi administrative, având competenţa necesară pentru a lua deiciziile din sfera serviciilor publice în care acţionează), cabinetul (ce acţionează ca un" organism restrâns, aflat la dispoziţia fiecărui ministru, ca rol de coordonare a întregului minister) şi compartimentele administrative (birouri).
In Italia, conform Constituţiei, numărul, atribuţiile şi organizarea ministerelor sunt determinate prin lege. Fiecare minister este condus de un ministru, responsabil pentru activitatea propriului minister şi de cel puţin un secretar de stat, asistat de un birou format din şeful biroului şi persoane responsabile pentru problemele legislative şi relaţii cu presa. Un minister este structurat de obicei în direcţii care reunesc divizii.
În Suedia, sistemul guvernamental are un caracter particular, numărul ministerelor este redus, întrucât mare parte din sarcinile acestora este atribuită autorităţilor locale autonome. Ministerul, format dintr-o echipă redusa ca număr, are rolul unui organism de studii şi programare politică, iar miniştrii şi colaboratorii acestora nu se ocupă de problemele de gestiune.
În atte ţări instituţia Secretarilor de stat prezintă alte caracteristici, cum este cazul Germaniei, unde aceştia sunt funcţionari de carieră.
De regulă, ministrul şi, sub autoritatea sa, secretarul general, dirijează diferitele servicii ale ministerului:
- servicii comune pe ansamblul ministerului (personal, arhivă, organizare, contencios, buget, ajutor social); rinspecţiile generale, existente în cea mai mare parte a ministerelor si aproap totdeauna ataşate direct ministrului;
- servicii specializate, care sunt foarte diferite, după ministere: învăţământ, învăţământ superior, tehnic etc.
Serviciile sunt grupate fomând direcţii generale sau direcţii (uneori o direcţie generală reuneşte mai multe direcţii). Deci, ministerele sunt conglomerate de birouri, repartizate pe direcţii şţ servicii, iar, ceea ce este propriu directorilor, este de a avea comunicaţii directe şi întâlniri personale cu ministrul.
Structura administraţiei publice locale (teritoriale) depinde de modul în care este acceptată opţiunea generală, care poate fi situată între principiile de centralizare şi cele de descentralizare. Această structură porneşte de la realitatea că organele administraţiei publice centrale, oricât de bine organizate ar fi, nu pot asigura în orice punct al teritoriului statului îndeplinirea sarcinilor administraţiei, stabilite prin Constituţie şi celelalte acte normative.
Acesta este şi considerentul pentru care autorităţile centrale au nevoie de o reţea locală, dispersată pe întreg teritoriul, indiferent că ne aflăm în situaţia statelor care dispun de sisteme administrative unitar-centralizate (Franţa, Italia) sau sisteme administrative federale (cazul tipic al Germaniei).
Cele două forme de organizare, întâlnite în cadrul Uniunii Europene, îşi pun amprenta asupra mediului în care este structurată administraţia publică locală, astfel:
- o colectivitate teritorială aparţinând unui stat unitar se distinge de cea componentă a unui stat federal, întrucât va avea competenţe numai în plan administrativ şi nu va afecta structura unitară a statului;
- spre deosebire, statul membru al unei federaţii dobândeşte, pe lângă competenţele adminisirative, şi anumite puteri proprii în materie legislativă, executivă şi judecătorească, generate de Constituţie.
- a) Structuri administrative publice locale în state unitare.
Franţa (republică parlamentară, stat unitar) cuprinde ca unităţi administrativ-teritoriale: regiuni, departamente şi comune.
Regiunile sunt teritorii administrate de Consilii alese. Pentru partea Metropolitană a Franţei, acestea sunt în număr de 22, Ia care se adaugă patru districte (departamente) aflate în străinătate (Martinique, Guadeloupe, Guyana şi Corsica). în aceste comunităţi din afara graniţelor ţării au fost constituite Adunări Deliberative, Consilii Regionale ai căror membri sunt aleşi prin vot universal Pentru şase ani. Consiliul votează bugetul regional. Executivul este supervizat de Preşedintele Consiliului Regional. Fiecare regiune are şi un grup de consultanţă economică şi comitete sociale. Prefectul regiunii reprezintă statul şi este imputernicit să desfăşoare acţiuni legale, pentru a proteja interesele acestuia.
Departamentele cu o vechime istorică mai mare, create încă din timpul poluţiei Franceze, sunt în număr de 100, dintre care patru în străinătate. Consilierii generali sunt alesi pentru sase ani, pe baza unui scrutin electoral.
Comunele sunt colectivitati teritoriale care se administreaza în mod liber" ;deci autoritatea administrative are fata de ele numai о putere tutelara si nu о putere de conducere.
Municipalitatea desemneaza ansamblul persoanelor care administreaza о comuna si cuprinde primarul, adjunctii sai si pe consilieri (adica Consiliul municipal ales prin sufragiu universal direct la sase ani - primarul si adjunctii acestuia fiind alesi dintre membrii sai).
Primarul indeplineşte misiunile de agent al statului, agent al comunei seful administraţiei comunale, nu este remunerat, ci doar indemnizat.
Cooperarea intercomunala este un mijloc de a remedia faramitarea comunelor si are urmatoarele forme:
Sindicatul intercomunai permite comunelor invecinate sa rationalizeze costurile serviciilor, cum ar fi ара si transporturile;
Districtul asigura in locul comunelor difcrite servicii si face fata probiemelor de aglomeratie suburbana, fiind dotat cu о fiscalitate proprie; Statul este reprczentat prin prefectul de district, care semneaza contracte cu departamentele executive, asigură fondurile pentru derularea unor actiuni de investitii pentru dezvoltare si facilitează contractele cu comunele;
Comunitatea urbana este formata prin regruparea comunelor n aglomeratii de pestc 50.000 locuitori si exercita cu drept deplin, in locul comunelor, competenţe in materie de amenajarc, dezvoliare economică;
Comunitatea oraselor (pentru mai mult de 20.000 locuitori) şi comunitatea de comune (fara un prag demografic stabilit), in mod obligatoriu trebuie sa exercite competenţe in materie de dezvoltare economica şi amenajarc a spaţiuiui, mediul inconjurator, locuinte, drumuri, echipamente culturale, sportive si scolare.
Spania (monarhie parlamcntara, slat unitar descentralizat) cuprinde rcgiuni, provincii si comune.
Regiunile au fost introduse recent in administratia spaniola, provincii cu caracteristici istorice, culturale şi economice putandu-se organiza in asemenea Comunitati Autonome. Organizarea autonoma se concretizeaza in urmatoarele organizatii autonome: Adunarea Legislativa (aleasa prin vot universal cu о reprezentare proportional), Consiiiul Guvernului (cu putere executiva si avand un Presedinte), şefui Consiliului de Guvernamant (ales de Adunare) si Superiorul Curtii de Justiţie (cel mai inalt grup juridic din teritoriu).
Distribuirea puterii intre Guvernul Central si cel local (regional) este prevazuta de Constitutie, cel mai inalt grad de autonomie regionala se manifesta in domeniile autoguvernare, organizare, cultura, protectia mediului, drumurile regionale, activitatea publica pe teritoriile lor.
Provinciile spaniole create dupa modelul departamentelor napolconienc, sunt compuse dintr-un grup de municipalităţi, avand ca objective exercitarea tunctiilor de baza dincolo de capacitatile resurselor umane ale municipalitatilor.
Guvernul Provincial si administratia formeaza Consiliul Provincial care are un numar de membri proportional cu populajia rezidenta in respectiva provincie.
Comunele, ca si provinciile, au mai mult sarcini administrative: autonomia lor se situcaza in cadrul legal determinat de cele dona niveluri superioare de guvcrnare, Statul si Comunitatea Autonoma.
Conform Constitutiei spaniole, comunele trebuie sa dispuna de suficicntc mijloacc pentru a-si duce la mdeplinire nmctiile.
Primarul este ales de catre si dintre consilieri pe о perioada dc patru ani,conduce si administreaza autoritatile si administratia municipala, putand insa transfera atributii adjunctilor sai si consilierilor. In toate cazurile comunele se ocupa in special dc distribuirea apei, gazelor şi electricitatii, de transpoitul public, protecfia mediului, securitatea publica.
Italia (republica parlamentara, cu un regim local de inspiratie franceza) impartita in regiuni, provincii si comune. Regiunile se bucură de o largă autonomie; fiecare are o adunare! legislativă (Consiliul Regional), ales prin vot direct pentru un mandat de cinci ani (acesta este organul deliberativ).Dintre membrii săi Consiliul alege un Preşedinte şi organul său executiv (Junta), condus de un Preşedinte.Regiunile au puterea de a adopta legi în anumite domenii stabilite de Constituţie: organizarea serviciilor publice regionale, poliţie locală, pieţe, asistenţă, învăţământ artizanal şi profesional, muzee, urbanism, turism, transport inter-regional, vânătoare, pescuit etc. Regiunea asigură executarea legilor şi are putere administrativă în materia competenţei lor, de asemenea, asigură funcţiile sale administrative, delegându-le
provinciilor şi comunelor. Guvernul central numeşte pentru fiecare regiune un Comisar Guvernamental, responsabil pentru controlul funcţiilor administrative delegate de stat regiunilor şi pentru coordonarea la nivel regional a funcţiilor statului şi administraţiei regionale.
Provinciile au în frunte câte un prefect (potrivit modelului francez) numit de Consiliul de Miniştri, care acţionează ca reprezentant al Guvernului în provincie şi este subordonat Ministerului Public. Competenţele prefectului erau destul de mari însă, după constituirea regiunilor în 1970, principala lui funcţie a rămas cea care să garanteze ordinea publică şi să intervină în cazurile de dezastre naţionale. Alături de prefect există un consiliu provincial, ales prin vot universal şi direct, ca organ deliberativ; acest consiliu are ca organ executiv Junta şi îşi alege o deputăţie provincială.
Provinciile au atribuţii care se apropie de acelea ale departamentelor (intervin cu măsuri sanitare, instrucţie publică, igienă etc). Resursele lor financiare, provin exclusiv din subvenţii şi repartiţii din fondul statului. Provinciile pot fi împărţite în arondismente.
Comunele, ca şi provinciile, sunt colectivităţi autonome, în limitele principiilor fixate de legile generale ale republicii, care îi determină funcţiile, au consilii municipale alese (pentru o perioadă de cinci ani de populaţia rezidentă de pe teritoriul respectiv), care îşi aleg la rândul lor, şeful executivului, ce este Primarul municipalităţii. Organul executiv al municipalităţi este Junta comunală. Comunele stabilesc normele de poliţie locală, regulamentele comunale, se ocupă de sănătate, igienă, asistenţă, întreţinerea drumurilor comunale, atribuţii în materie de instrucţiune publică şi culte. Clerul este plătit de stat edificiile religioase sunt edificii publice). Acestea pot crea şi alte servicii publice şi exploatări cu caracter industrial şi comercial. Tutela asupra comunelor se exercită de prefect şi de junta administrativă şi, în anumite cazuri, de către ministrul de interne. Resursele financiare provin din taxe locale, furnizarea de servicii publice, dar şi de la Guvernul Central sau Regional prin transfer. Controlul jurisdicţional este încredinţat tribunalelor judiciare şi administrative.
Marea Britanie (monarhie constituţională ereditară, neavând Constituţie scrisă, principiile de guvernare se bazează pe tradiţii, convenţii şi proceduri specifice). Statul este unitar, însă are câteva caracteristici principale1: inexistenţa unui sistem unitar de legi şi Curţi, a unui sistem unitar de poliţie, guvernare locală etc. Deşi este condus de o monarhie constituţională şi, din 1972, este guvernat de către un singur parlament (de la Londra), există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte executarea funcţiilor administraţiei centrale, dar şi la nivel local.
Menţionăm câ nu există guverne regionale, dar la nivel local se disting câteva elemente specifice celor patru componente ale Regatului Unit.
Astfel, în Anglia şi Ţara Galilor există districte metropolitane, conduse de consilieri aleşi, având competenţe în domeniile planificare strategică, învăţământ, poliţie, stingerea incendiilor şi servicii de asistenţă socială. Ceilalţi consilieri îndeplinesc funcţii la nivel local în domeniile îngrijirii sănătăţii, planificare, locuinţe. în anumite localităţi din jurul Londrei, alţi consilieri metropolitani realizează şi alte servicii, înafară de cele menţionate.
In Scoţia există consilieri regionali cu funcţii exercitate în aceleaşi domenii ca şi consilierii districtelor, iar districtele existente sunt similare celor din Anglia şi Ţara Galilor.
Irlanda de Nord nu are autoritate, iar Biroul Irlandei de Nord (ca parte a actualului Guvern al Irlandei de Nord, condus de miniştri ai Regatului Unit) are responsabilităţi în domeniile planificării, drumurilor publice, asigurării apei şi Acţionării sistemelor de canalizare. Există, de asemenea, consilieri de district care se ocupă cu probleme de mediu, în timp ce Biroul Nord Irlandez rezolvă problemele de conducere a învăţământului, bibliotecilor şi satisfacerea serviciilor sociale.
Dacă ne referim numai la structura administraţiei publice locale din Comitatul este echivalentul departamentului din Franţa şi are un Consiliu, ai cărui membri sunt aleşi din 3 în 3 ani, Consilierii desemnează pentnJ o durată de 6 ani funcţionarii adjuncţi însărcinaţi să asigure continuitatea muncii organelor locale de administraţie. Consiliul este condus de un preşedintei desfăşoară 4 sesiuni pe an şi este însărcinat cu administrarea comitatului, cea mau mare parte a muncii sale desfăşurându-se în comisii specializate.
Comitatul supraveghează activitatea districtelor şi parohiilor, în cadrul unui comitat se acordă o atenţie deosebită burgurilor (oraşej târguri) care pot fi: burguri-comitate (orăşel) şi burguri-municipale (orăşele mici şi mijlocii care beneficiază de un statut particular, datorat libertăţilor obţinute îm trecut).
Districtele (la origine au fost grupări de parohii sau case, în prezeni creaţia unei legi din 1894) pot fi urbane şi rurale, fiind administrate de un Consiliu (ales la 3 ani, fiecare consilier având în domeniul său de lucru o parohie cu 300 locuitori),Preşedinte şi un adjunct al consiliului (ales de consilieri dintre membri, sau din afara Consiliului),au atribuţii în materie de sănătate, însă şi-au pierdut mult din celelalte competenţe (educaţia, timpul liber etc).
Parohiile sunt subdiviziuni ale districtelor rurale, ele reprezintă cele mai vechi şi mai mici colectivităţi locale, iar organele lor administrative diferă potrivit numărului de locuitori;
- practică o administraţie directă parohiile care au mai puţin de 100 locuitori;
- pot să-şi stabilească un Consiliu cele cu peste 100 locuitori;
- au în mod obligatoriu Consiliu parohial cele eu peste 300 locuitori. Consiliul parohial ţine 3 sesiuni pe an.
Puterile parohiei sunt limitate, ea se supune controlului exercitat de către Consiliul de district rural şi Consiliul Comitatului de care aparţine.
De remarcat că în Irlanda de Nord districtele nu sunt divizate în parohii. O modalitate aparte este cea în care se realizează administraţia Londrei. La nivel central, Comitatul de Londra era administrat de un Consiliu, iar la nivel local administraţia s-a realizat de Corporaţia oraşului (în frunte cu Lordul-Primar, ales de către Consiliul Municipal pentru un mandat de un an; era însărcinată cu administrarea unor sectoare importante (cum ar fi portul Londrei) şi Consiliile burgurilor (cartierelor) metropolitane (administrate fiecare de propfli primari). Noua reformă în administraţia publică din Marca Britanie, începând Clfl anul 1965, a pus accent pe structurile şi aspectele regionale.
Germania (republică parlamentară federală, formată din 16 state sau landuri).
Potrivit regulilor stabilite prin Constituţia din 1949, statul federal german are trei niveluri ale administraţiei: federal, land şi local, fiecare cu autonomie legală şi, în principiu, independent în rezolvarea prevederilor constituţionale.
Întrucât domeniile fundamentale preluate de autorităţile federale sunt precis delimitate (relaţiile internaţionale, finanţele federale, serviciul poştal federal, transporturile feroviare federale, forţele armate federale, apele federale şi flotila, controlul de trafic aerian federal şi poliţia federală de frontieră), statele federate (landurile) dispun de o largă autonomie.
Guvernele regionale (ale landurilor).
Organizarea administrativă a fiecărui land este lăsată la dispoziţia acestuia.
In fruntea fiecărui land se află Primul-ministru al landului (şeful de guvern), ales la Parlamentul landului. Acesta numeşte miniştrii landului. Landurile elaborează propria legislaţie şi formulează aproximativ 75 %din propunerile pentru legile federale.
Autonomia landurilor rezultă în primul rând din repartiţia competenţelor legislative, limitate însă prin Constituţie.
Landurile au competenţe în executarea legilor proprii, cât şi a legilor federaţiei, motiv pentru care ele se supun controlului de legalitate exercitat de către Guvernul central şi chiar pot primi instrucţiuni de la autorităţile centrale, dacă exista un act normativ care să prevadă acest lucru.
In plus, landurile sunt însărcinate tot mai frecvent cu executarea unor funcţii administrative delegate de statul federal, în domenii cum ar fi; administraţia apărării, autostrăzi federale, impozitarea societăţilor etc, iar Guvernul central exercită un control de oportunitate şi poate interveni în procesul de numire al funcţionarilor publici pe diferite posturi.
Landurile trebuie să-şi finanţeze propriile activităţi. Veniturile lor provin în principal din taxele landului pentru proprietate, succesiune şi taxele pe venit. în concordanţă cu Legea de bază, ele îşi alcătuiesc propriul buget.
Principala diviziune administrativă a landului este circumscripţia (regiunea), entitate fără personalitate juridică. Guvernul landului are câte un reprezentant în fiecare regiune, care deţine competenţe de coordonare a întregii activităţi.
Fiecare land are o legislaţie comunală proprie (deşi organele administraţiei publice locale sunt cele caracteristice tuturor statelor. Autorităţile locale sunt primele responsabile pentru rezolvarea problemelor locale, cum ar fi serviciul social local, bazele sportive de agrement, teatre, muzee, apa şi reţeaua de gaze, un mare număr de spitale şi grădiniţe, cea mai mare parte a transportului public etc.Dincolo de serviciile proprii, guvernele locale au importante responsabilităţi pentru implementarea legislaţiei federale şi a landului.Fondurile necesare realizării sarcinilor la nivel local provin din taxe locale, taxe pe venit şi taxe pe proprietăţile din landuri.