Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (pentru care se foloseşte frecvent prescurtarea „Curtea”) a fost instituită în temeiul primului Tratat UE, Tratatul CECO din 1952. Sediul se află la Luxemburg.
Misiunea Curţii este să se asigure că legislaţia UE este interpretată şi aplicată în mod uniform în toate statele membre UE, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor cetăţenilor. Spre exemplu, Curtea se asigură că instanţele naţionale nu pronunţă sentinţe diferite în acelaşi caz. Curtea se asigură şi că statele membre şi instituţiile UE aplică prevederile legislative. Curtea are puterea de a soluţiona litigiile care apar între state membre UE, instituţii UE, operatori economici şi persoane fizice.
Curtea are în alcătuire un judecător din fiecare stat membru, astfel încât toate sistemele juridice naţionale din cadrul UE sunt reprezentate. Cu toate acestea, din motive de eficienţă, Curtea funcţionează rar în structură completă. De obicei, Curtea se întruneşte în „Marea Cameră” cu numai 13 judecători sau în camere de cinci sau trei judecători.
Curtea este asistată de opt „avocaţi generali”. Rolul acestora este să îşi susţină punctele de vedere în cazurile înaintate Curţii spre soluţionare. Pledoariile trebuie susţinute public şi trebuie să fie imparţiale.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt persoane a căror imparţialitate nu poate fi pusă la îndoială. Ei deţin calificările sau competenţele necesare pentru a fi numiţi în cele mai înalte funcţii juridice din ţările lor de origine. Aceştia sunt numiţi la Curtea de Justiţie prin acordul comun al guvernelor statelor membre UE. Fiecare este numit pentru un mandat de şase ani, care poate fi reînnoit.
Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri înaintate spre soluţionare şi pentru a oferi protecţie juridică sporită cetăţenilor, în 1988 a fost creat un Tribunal de Primă Instanţă. Acest tribunal este responsabil pentru pronunţarea sentinţelor în anumite cazuri, în special acţiuni intentate de persoane fizice, companii şi unele organizaţii, şi cazuri care se încadrează în dreptul concurenţei. Acest tribunal are în alcătuire câte un judecător din fiecare stat membru UE.
Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii acesteia. Acest tribunal este alcătuit din şapte judecători şi funcţionează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.
Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice au câte un preşedinte ales de judecători pentru un mandat de trei ani care poate fi reînnoit. Vassilios Skouris a fost ales preşedinte al Curţii de Justiţie în 2003. Marc Jaeger este actualul preşedinte al Tribunalului de Primă Instanţă. Paul J. Mahoney este preşedintele Tribunalului Funcţiei Publice din 2005.
Ce face Curtea? pronunţă sentinţe în cazurile care îi sunt înaintate spre soluţionare. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:
- acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare;
- acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor;
- acţiuni în anulare;
- acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona;
- acţiuni în despăgubiri.
Procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare
Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a legislaţiei comunitare în statul respectiv. Dar există riscul ca instanţele din diferite ţări să interpreteze legislaţia comunitară în moduri diferite.
„Procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare” are rolul de a preîntâmpina acest lucru. Dacă o instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unei legi comunitare, aceasta poate şi, în anumite cazuri, este obligată, să solicite opinia Curţii de Justiţie. Această opinie este furnizată sub forma unei „proceduri de pronunţare a unei hotărâri preliminare”.
Acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor Comisia poate demara acest proces în cazul în care consideră că un stat membru nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de legislaţia comunitară. Acest proces poate fi demarat şi de un alt stat membru UE.
În ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi se pronunţă. Dacă se constată veridicitatea acuzaţiilor aduse statului membru respectiv, acesta are obligaţia de a remedia situaţia de îndată. În cazul în care constată că statul membru nu a respectat sentinţa pronunţată, Curtea poate impune plata unei amenzi.
Acţiuni în anulare Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii) Parlamentul consideră că o anumită lege comunitară este ilegală, acesta poate solicita Curţii anularea legii în cauză.
Aceste „acţiuni în anulare” pot fi folosite şi de persoanele fizice care doresc să solicite Curţii anularea unei anumite legi deoarece le afectează în mod direct şi negativ. În cazul în care constată că legea respectivă a fost adoptată incorect sau nu are un temei corect în dispoziţiile tratatelor, Curtea poate declara legea nulă şi neavenită.
Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona
Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au obligaţia de a adopta anumite decizii în anumite situaţii. În caz contrar, statele membre, celelalte instituţii UE şi (în anumite situaţii) pesoanele fizice sau societăţile comerciale pot înainta o plângere prin care solicită Curţii consemnarea în mod oficial a abţinerii de a acţiona.
Acţiuni în despăgubiri
Orice persoană sau societate comercială care a suferit daune în urma unei acţiuni sau a unei lipse de acţiune din partea Comunităţii ori a funcţionarilor acesteia poate intenta o acţiune pentru plata unor despăgubiri în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.
Cum este organizată activitatea Curţii? Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Luxemburg
Cazurile sunt prezentate la registratură şi pentru fiecare caz este numit un anumit judecător şi un avocat general.
Procedura care urmează are loc în două etape: în scris şi apoi sub formă verbală.
În prima etapă, toate părţile implicate prezintă declaraţii scrise şi judecătorul numit pentru cazul respectiv întocmeşte un raport unde rezumă aceste declaraţii şi temeiul legal al cazului.
Urmează etapa a doua – audierea publică. În funcţie de importanţa şi complexitatea cazului, audierea poate avea loc în faţa unui complet alcătuit din trei, cinci sau 13 judecători sau înaintea Curţii reunite. La audiere, avocaţii părţilor îşi prezintă cazul în faţa judecătorilor şi a avocatului general, care le pot adresa întrebări. Avocatul general îşi susţine punctul de vedere, după care judecătorii deliberează şi pronunţă sentinţa. Aceasta nu urmează neapărat punctul de vedere al avocatului general.
Sentinţele Curţii se adoptă cu majoritate şi se pronunţă în cadrul unei audieri publice. Punctele de vedere divergente nu se comunică. Deciziile sunt publicate în ziua pronunţării lor. Procedura Tribunalului de Primă Instanţă este similară, cu excepţia susţinerii punctului de vedere al avocatului general.