Principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarului public
Probitatea: defineşte corectitudinea, îndeplinirea corectă şi completă a atribuţiilor profesionale,de serviciu; Funcţionarul public poate îndeplini funcţia cât timp înţelege că acea funcţie, cu responsabilităţile şi puterile ei, reprezintă o îndatorire sfântă pentru el ; orice excepţii, motivaţii sau criterii invocate pentru a justifica neîndeplinirii acesteia reprezintă lipsă de probitate;
Demnitatea: derivă, ca sens şi conţinut, din sintagma funcţie publică, în sensul de reprezentare a unui organ al statului în relaţiile cu ceilalţi; caracterul public al activităţii, importanţa socială a acesteia şi semnificaţia posturii de reprezentant al puterii publice îi interzice funcţionarului public adoptarea oricărui fel de tip comportament, ci doar pe acela care derivă din postura de agent public demn, echilibrat, modest,corect, onest, cinstit şi incoruptibil; acest tip de conduită îi interzice să se comporte ca ceilalţi, să pretindă sau să accepte avantaje pentru el sau pentru alţii; fiind salarizat de către stat, el trebuie să manifeste abţinere şi ponderare, întrucât moral el se bucură de un prestigiu şi de o autoritate, ce nu trebuie întinate prin acte sau gesturi degradante;
Subordonarea: presupune obligaţia de executa ordinele şi dispoziţiile primite de la şefii ierarhici, exceptând dreptul de a nu executa ordinului vădit ilegal sau prin a cărui executare s-ar prejudicia grav interesele fundamentale ale cetăţenilor; în aceste situaţii, funcţionarul public este obligat să anunţe, în scris, conducerea autorităţii cu privire la motivele refuzului de a executa acel ordin; corelativ, şefii ierarhici poartă întreaga răspundere pentru legalitatea ordinelor transmise subordonaţilor;
Respectul faţă de funcţie: presupune obligaţia de a respecta funcţia în limitele competenţelor acesteia; funcţionarul public nu trebuie să-şi depăşească atribuţiile de serviciu, respectiv atribuţiile fixate prin fişa postului; inclusiv interdicţia de a prelua cereri pe care nu are competenţa de a le rezolva dau de a interveni pentru rezolvarea unei asemenea cereri;
Neutralitatea politică:
- Literatura şi practica occidentală conţine două opinii contrare: una consideră AP anexă a politicului şi admite înregimentarea politică a funcţionarului public, cea de a doua consideră că funcţionarul public trebuie să execute doar deciziile politice devenite lege, fără a participa la viaţa politică;
- Practica românească a adoptat o soluţie de mijloc, comparativ cu cele două curente europene: pentru anumite categorii de funcţionari publici este interzisă activitatea politică( cei ce fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici, militarii, magistraţii, poliţiştii), pentru ceilalţi este interzis să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice şi/ sau să facă politică la locul de muncă;
Interdicţia cumulului de funcţii publice:
- Rezultă din ideea de unicitate a funcţiei publice, a acelui ansamblu de atribuţii ce corespunde unui interes public pe care funcţionarul public trebuie să-l satisfacă pe deplin;
- Nimeni nu poate fi investit decât cu o funcţie publică retribuită de stat la nivel central, la judeţ, la oraş sau comună cu salariu, diurnă sau orice altă indemnizaţie;
- în occident, se consideră că, în general, un funcţionar public nu poate avea interese contrarii AP şi deci nu poate desfăşura activităţi lucrative în scop personal;
- Totuşi s-au admis derogări pentru activităţi de creaţie artistică, literară, ştiinţifică, activitate de consultanţă specializată ce nu au legătură cu AP, exploatare brevetelor de invenţii;
- La noi, cumulul de funcţii este permis doar pentru domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice sau al creaţiei literar-artistice; regula este interdicţia de a desfăşura alte activităţi remunerate sau neremunerate.
- În ceea ce priveşte cumulul de funcţii administrative, un funcţionar, angajat principal într-un serviciu public, ar putea desfăşura temporar/parţial o activitate remunerată pentru un alt serviciu public al AP cu două condiţii:
- să se încadreze în limitele plafonului de venituri prevăzut de legea salarizării;
- să aibă acordul autorităţii administrative pentru care lucrează.
Doctrina şi legile statelor democratice au promovat o serie de alte principii care definesc cu mai multă fidelitate conţinutul exercitării unei funcţii publice, conduita cerută unui funcţionar public; şi legislaţia românească invocă următoarele principii care stau la baza funcţiei publice:
- legalitatea, imparţialitatea şi obiectivitatea;
- egalitatea de tratament;
- transparenţa;
- eficienţa şi eficacitatea;
- responsabilitatea, conformă prevederilor legii;
- orientarea către cetăţeni;
- stabilitatea în exercitarea funcţiei publice;
- subordonarea ierarhică;