Art. 136 din Constituţia din 1991, revizuită şi republicată în 2003, conţine, asemănător cu varianta sa iniţială, patru categorii de dispoziţii, şi anume:
- dispoziţii privind structura de bază a sistemului proprietăţii;
- dispoziţii privind poziţia generală a statului faţă de proprietatea publică şi titularii acesteia;
- dispoziţii privind regimul juridic aplicabil proprietăţii publice;
- dispoziţii privind principiul fundamental al proprietăţii private.
Art. 136 din Constituţia republicată precizează că proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi stabileşte titularii dreptului de proprietate publică, enumeră exemplificativ bunuri aparţinând proprietăţii publice, menţionând expres caracteristica fundamentală a acestora de a fi inalienabile şi faptul că ele pot fi date în administrare regiilor autonome sau instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate şi pot fi date in folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică, pentru ca, în final, să consacre principiul inviolabilităţii proprietăţii private , în condiţiile legii organice.
Constituţia din 1991 a rezolvat vechea dispută privind titularii dreptului de proprietate publică, prevăzând faptul că proprietatea publică nu poate aparţine decât statului, fie că este vorba despre proprietatea publică de interes naţional sau a unităţilor administrativ-teritoriale, fie că este vorba despre proprietatea publică de interes judeţean, municipal, orăşenesc sau comunal.
Proprietatea publică are ca obiect bunurile la care se referă alin. 3, din art. 136 din Constituţia republicată, unele fiind nominalizate, altele putând fi identificate printr-un criteriu generic, astfel: interesul public pentru bogăţiile subsolului, criteriu introdus cu ocazia revizuirii; interesul naţional pentru apele cu potenţial energetic valorificabil; altele urmând a fi stabilite prin lege organică.
Se constată, în primul rând, o restrângere a sferei bunurilor enumerate de Constituţie, pe de-o parte, şi o reformulare a denumirilor unora dintre bunurile menţionate în forma iniţială a Constituţiei, pe de altă parte.
De asemenea, s-a stabilit necesitatea caracterului organic al legilor care stabilesc bunurile proprietate publică, fapt menţionat expres cu ocazia revizuirii..
În cel de-al treilea rând, sub aspect tehnico-juridic, legiuitorul constituant a utilizat trei procedee pentru a contura sfera bunurilor proprietăţii publice: enumerarea concretă, formularea generică şi norma de trimitere.
În al patrulea rând, credem că, din analiza dispoziţiilor constituţionale rezultă un alt aspect important, şi anume caracterul de excepţie al proprietăţii publice.