În doctrină s-a statuat că prin domeniu public, în sens larg, înţelegem acele bunuri publice sau private care prin natura lor sau dispoziţia expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, şi supuse unui regim administrative, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este dominant, fiind in proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public. Dimpotrivă, domeniul public, în sens restrâns, semnifică numai bunurile care sunt obiect al dreptului de proprietate publică al statului sau al unităţilor administrative-teritoriale.
Într-o sinteză concisă şi sistematizată a celor două puncte de vedere, domeniul public este definit ca reprezentând „totalitatea bunurilor mobile sau imobile aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care prin dispoziţiile legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi se supun regimului juridic administrativ”.
Scopul domenialităţii publice constă în a asigura securitatea bunurilor care constituie dependinţele domeniului public şi, înainte de toate, indisponibilitatea lor. Totuşi, trebuie să admitem că nu mai puţin adevărat este că principiul inalienabilităţii prezintă un caracter relativ, guvernanţii putând, în orice moment, să decidă dezafectarea unui bun din domeniul public şi includerea lui în domeniul privat, dacă acest lucru se apreciază că ar putea fi în interesul guvernării.
Faţă de domeniul public, domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă regula, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând acestuia şi fiind exercitat de autorităţile administraţiei publice centrale sau locale.
- Ideea de domenialitate publică nu are în vedere doar bunurile proprietate publică, ci şi unele bunuri proprietate privată, care pentru anumite considerente se află sub paza şi protecţia statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. Sintagma de domenialitate publică reprezintă „inima regimului domenial”.
În ce priveşte trăsăturile domeniului public, s-a reţinut că, pentru ca un bun să facă parte din domeniul public, el trebuie:
- a) prin natura sau prin destinaţia expresă a legii, bunul să intre în categoria bunurilor care trebuie protejate şi transmise generaţiilor viitoare. Se consideră că destinaţia unor bunuri de a folosi generaţiilor viitoare este dată de normele juridice fie în considerarea valorii lor deosebite, fie în considerarea utilităţii lor publice.
- b) să prezinte semnificaţia unei valori de interes public sau să fie destinat unei folosinţe de interes public. Prin cuprinderea lor în domeniul public, bunurile dobândesc o importanţă socială deosebită.
- c) să fie supus unui regim juridic administrativ sau după caz, unui regim mixt, de drept public şi privat, în care regimul public rămâne dominant. Bunurile domeniului public sunt supuse unui regim juridic ce are ca notă caracteristică apartenenţa la regimul exorbitant de drept public.
- d) să se afle în proprietate publică sau în paza unei persoane de drept public. Dreptul de proprietate nu poate viza decât bunurile proprietate publică, iar dreptul de pază şi protecţie va avea în vedere bunurile proprietate privată.
Efectuarea distincţiei dintre proprietatea publică şi proprietatea privată a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale sau, cu alte cuvinte, interesul practic de a deosebi domeniul public de domeniul privat, este importantă, fiind vorba despre diferenţa de regim juridic aplicabil.