Axul principal al regimului juridic aplicabil domeniului public este, fără îndoială, principiul inalienabilităţii, principiu modern adoptat la jumătatea secolului XIX. Durata sa este limitată doar la perioada în care bunul face parte din domeniul public, adică la durata afectaţiunii, deoarece, odată dezafectat de caracterul public, bunul respectiv poate fi înstrăinat.
Regula inalienabilităţii a apărut ca o consecinţă firească a afectării bunurilor din domeniul public în vederea satisfacerii intereselor generale. Constatăm că esenţa caracterului relativ al inalienabilităţii decurge din faptul că regula nu se aplică decât domeniului public şi acest lucru exclusiv pe durata în care bunul aparţine acestui domeniu.
Potrivit art. 136 alin. 4, din Constituţia României revizuită şi republicată: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”.
Completarea dispoziţiei iniţiale a art. 135 alin. 4, a consfinţit constituţional o situaţie deja consacrată în practica administrativă, printr-o dispoziţie conţinută de art. 17 din Legea nr. 213/1998, care prevede dreptul statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale de a da în folosinţă gratuită imobile din patrimoniul lor, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.
Consecinţa esenţială a inalienabilităţii sale, este aceea că dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând domenialităţii este imprescriptibil, ceea ce exclude posibilitatea dobândirii acestora pe calea uzucapiunii sau pe calea posesiunii de bună-credinţă., în cazul bunurilor mobile.
O a doua consecinţă a caracterului inalienabil al bunurilor ce aparţin domeniului public este insesizabilitatea, care se opune urmăririi lor silite. Dreptul de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului public nu este susceptibil de desmembrăminte prin constituirea unor drepturi reale imobiliare, iar asupra acestor bunuri nu se pot constitui servituţi, ele fiind incompatibile cu afectaţiunea specială a domeniului public.
- Conform art. 11 alin. 1, din lege, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile,astfel încât: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii; b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale; c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă.
Drept urmare: actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. 1, privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public, se adaugă în alin. 2, sunt lovite de nulitate absolută; servituţile asupra bunurilor din. domeniul public sunt valabile numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate, iar în ce priveşte servituţile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public, se prevede că acestea se menţin în aceleaşi condiţii.
Inalienabilitatea, insesizabilitatea şi imprescriptibilitatea reprezintă trăsături generale şi comune pentru toate bunurile proprietate publică. În afara acestor trăsături, unor categorii de bunuri proprietate publică le sunt aplicabile şi alte reguli, constituind regimul juridic special al acestora.