Legiuitorul român a consfinţit distincţia dintre domeniul public şi cel privat, provocând reintrarea în dreptul actual a celor două concepte, prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar (adoptată în februarie 1991 - anterioară Constituţiei). Astfel, mai înainte de a fi consacrată prin Constituţie, distincţia între proprietatea publică şi proprietatea privată a fost menţionată de această lege doar cu privire la terenuri, care, „indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României”.
Potrivit legii, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, sau pot aparţine domeniului public sau privat. Domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Legea mai conţine o enumerare mai dezvoltată a sferei bunurilor domeniului public decât cea care va fi conţinută în Constituţie cu privire la bunurile proprietate publică, referindu-se la: terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public; pieţe; căi de comunicaţie; reţele stradale; parcuri publice; porturi şi aeroporturi; terenuri cu destinaţie forestieră; albiile râurilor şi fluviilor; cuvetele lacurilor de interes public; fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale; ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele; terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale; monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice; monumentele naturii; terenurile pentru nevoile apărării; terenurile pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public; terenurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Folosirea expresiei „bunuri de uz public” utilizată de legiuitor a fost privită ca având în vedere acele bunuri care prin natura lor sunt destinate a fi folosite de toţi membrii societăţii, la care, deci, au acces toate persoanele, precum şi a expresiei „bunuri de interes public”, prin care s-ar avea în vedere acele bunuri care, deşi nu pot fi folosite de orice persoană, sunt destinate a fi folosite în cadrul unor activităţi care interesează pe toţi membrii societăţii.
Constatăm însă că, în timp ce legea se referă la domeniul public sau la domeniul privat, Constituţia se referă doar la proprietatea publică sau la proprietatea privată. Deducem că, legea operează cu noţiunea de domeniu public pentru a identifica bunuri care, potrivit Constituţiei, sunt obiect al proprietăţii publice, de unde concluzia conform căreia, orice bun al proprietăţii publice este şi un bun al domeniului public.
Fără a contrazice prevederile Constituţiei, se susţine în continuare, în art. 5 alin. 1 din Legea fondului funciar, că admiterea ideii că intră în domeniul public şi clădirile afectate folosinţei publice sau exploatării unui serviciu public (ca de exemplu, şcolile, muzeele, spitalele, cazărmile etc.), deoarece distincţia între cele două domenii este, în raport cu consecinţele ei, mult prea importantă.
Pentru a concluziona cu privire la modalitatea de consacrare a conceptului de domenialitate publică sau privată în Legea administraţiei publice locale, va trebui să pornim de la conţinutul dispoziţiile art. 136 alin. 2, din Constituţia revizuită şi republicată, care stabileşte ca unici titulari ai proprietăţii publice statul sau unităţile administrativ-teritoriale.
Coroborând dispoziţiile constituţionale ce privesc organizarea administrative-teritorială a ţării, şi, respectiv a autorităţilor administraţiei publice locale cu dispoziţiile legale în această materie, vom constata că toate consacră un domeniu public local (comunal şi orăşenesc) şi un domeniu public judeţean. Conceptul domenialităţii publice sau private, distinct de cel al proprietăţii private a persoanelor fizice sau juridice, şi-a găsit o consacrare lărgită şi funcţională în Legea administraţiei publice locale.
Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală stipulează că „aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional”. Această lege nu face referire expresă la legea proprietăţii publice din 1998, dar lasă să se înţeleagă că aceasta este vizată în primul rând.
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia a ales soluţia nominalizării bunurilor domeniului public al statului, a bunurilor domeniului public judeţean, şi a bunurilor domeniului public comunal, într-o anexă la pct. I, II şi respectiv III. Astfel: „domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la punctul II din anexă, precum şi din bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a Consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional”, iar „domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la punctul III din anexă şi din bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare, prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean”.
Legea administraţiei publice locale prevede că: „domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile si imobile, altele decât cele prevăzute la art. 122 alin. 1, intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege”..
Dispoziţiile Codului civil român referitoare la domeniul public (art. 475 alin. 2, art. 476, art. 477, art. 478, art. 499 şi altele care decurg logic, cum ar fi art. 1310, art. 1844), considerăm că acestea urmează a fi interpretate în sensul că au redevenit norme active, întregind reglementarea proprietăţii publice. Aceste norme, deşi cuprinse în Codul civil, reprezintă, în realitate, izvoare ale dreptului public, în particular, ale dreptului administrativ, caracter pe care l-au avut de la început.
În doctrina administrativă actuală, au fost identificate două categorii de dispoziţii în materia domeniului public în Codul civil şi anume: dispoziţii prin care se face referire expresă la regimul juridic aplicabil domeniului public şi domeniului privat, precum şi dispoziţii prin care se determină sfera domeniului public.
Spre deosebire de bunurile ce alcătuiesc domeniul civil şi care aparţin particularilor, bunurile din domeniul administrativ sunt, potrivit art. 475 alin. 2, din Codul civil, administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi formele prescrise anume pentru ele, deci, după norme derogatorii de la dreptul comun.
Art. 475 - 478 din Codul civil au în vedere domeniul public, dar nu în sensul său, cel opus domeniului privat, ci în sensul de proprietate publică şi care poate fi şi de domeniul public şi de domeniul privat. Art. 476 din Codul civil conţine o enumerare exemplificativă a dependinţelor domeniului public: „drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele şi îndeobşte toate părţile din pământul României care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependinţe ale domeniului public”.
Art. 478 alin. 2, din Codul civil, dispune că bunurile prevăzute la alin. l, respectiv porţile, zidurile, şanţurile fortăreţelor ce au format domeniul public, reintră în comerţ atunci când nu mai servesc la uzul public, ca urmare a schimbării destinaţiei lor, constituind un exemplu a insuficienţei unui asemenea criteriu.
Art. 477 din Codul civil, învederează că, „toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public. Preluate de Legea nr. 213/1998, prin art. 25, potrivit căruia, prin sintagma „domeniu public”, iar în sensul art. 477 din Codul civil, se desemnează „domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz”.