Administrație publică

Problematica regimurilor domeniale speciale interesează mai ales sub aspectul modalităţilor de restrângere a exercitării dreptului de proprietate privată asupra unor bunuri aparţinând unor persoane fizice sau juridice, în condiţiile art. 53 din Constituţia republicată.

Ideile de forţă şi mesajul pe care prezentarea unor regimuri domeniale speciale (al fondului funciar, al protecţiei mediului, al patrimoniului public cultural,  al frontierei de stat etc.) urmăreşte să-l transmită, constă în identificarea unui regim de pază şi protecţie apli­cabil unor bunuri proprietate privată, pentru anumite considerente, în vederea conservării şi transmiterii lor viitoare, formulare utilizată ca atare, chiar şi în unele acte normative.

Legea fondului funciar a consacrat principiul prevenirii şi, respectiv, combaterii proceselor de degradare şi  poluare a solului, determinate fie de fenomene naturale, fie de activităţi economico-sociale, stabilind obligaţii în sar­cina unor autorităţi publice, atât în ceea ce priveşte întocmirea studiilor şi proiectelor lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului, cât şi în ceea ce priveşte execuţia acestor lucrări. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar a fost reglementat expres posibi­litatea de a se ajunge la măsura extremă, cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în cazul în care proprietarul refuză să adopte o poziţie favorabilă derulării proiectului de ameliorare a solului, fapt ce demonstrează atenţia acordată de legiuitor acestor probleme.

Imediat după adoptarea Constituţiei au  fost statornicite, prin noua lege a ocrotirii mediului înconjurător, numeroase sarcini şi îngrădiri ale dreptului de proprietate privată. În acest sens, legea prevede că protecţia solului, a subsolului şi a ecosis­temelor terestre, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi ame­najare a teritoriului, este obligatorie pentru toţi deţinătorii, indiferent cu ce titlu. Legea stabileşte un regim domenial pentru ariile protejate, înţe­lese ca zone delimitate geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat, desemnate sau reglementate şi gospodărite în sensul atingerii unor obiective specifice de conservare, cuprinzând parcuri naţionale, rezervaţii ale biosferei, monumente ale naturii şi altele.

Potrivit legii, patrimoniul cultural naţional mobil este alcătuit din bunuri cu valoare excep­ţională istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică, tehnică, literară, cinematografică, epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti la civilizaţia universală, precum şi bunuri culturale care fac parte din colecţiile publice care figurează în inventarele muzeelor, arhivelor şi fondurilor bibliotecilor, în inventarele cultelor ecleziastice şi ale instituţiilor ecleziastice

Potrivit unui alt act normativ, privind protejarea monumentelor istorice cu modifi­cările şi completările ulterioare: bunurile imobile, construcţiile şi terenurile situate pe teritoriul României sau în afara graniţelor, proprietăţi ale statului român, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală sunt monumente istorice . Monumentele istorice şi zonele lor de protecţie sunt evidenţiate în planurile urbanistice generale şi în toate celelalte documentaţii de urbanism şi amenajare a teritoriului. Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile. Monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural naţional şi sunt protejate prin lege. Activităţile şi măsurile de protejare a monumentelor istorice se realizează în interes public.  Legea stabileşte în detaliu o serie de obligaţii şi drepturi ce revin proprietarilor şi titularilor dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra monumentelor istorice, în scopul protejării acestora, urmate de sancţiuni în cazul nerespectării. Astfel, monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune al statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, sau al unităţilor administra­tiv-teritoriale, prin autorităţile administraţiei publice locale, după caz, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării. Se instituie astfel un drept de preempţiune în trepte, cum a fost calificat în doc­trină, fiind vorba de o dispoziţie de dublă protecţie a interesului public, ca dimensiu­ne a domenialităţii publice care afectează bunul respective.

Ultimul act normativ consacră câteva noutăţi de regim juridic în privinţa modului în care monumentele istorice aflate în proprietate privată se integrează în circuitul civil, amendând dreptul de dispoziţie, ca prerogativă esenţială a dreptului de proprietate, prin impunerea unor norme procedurale speciale în situaţia înstrăinării lor, norme menite să înlăture posibilităţile de devalizare a patrimoniului cultural naţional prin alienarea iraţională şi în scopuri financiare obscure a monumentelor.

Bunurile vizate de legile menţionate, aflate în stăpânirea particularilor, îşi păstrează statutul de apartenenţă la proprietatea privată, fiind însă grevate de anumite condiţii restrictive şi imperative totodată, în privinţa modalităţi lor de protejare, administrare, conservare etc. şi mai cu seamă în privinţa circuitului lor juridic (44), care se impune a fi atent supravegheat de autorităţile publice.

Întregul set de acte normative la care am făcut referire anterior, reprezintă tot atâtea exemple ale unor regimuri juridice speciale, instituite şi asupra unor bunuri proprietate privată, care, fără a intra în sfera domeniului public (pentru că ar deveni inalienabile, ori  ele pot fi înstrăinate doar în condiţiile legii, în baza unui drept de preempţiune etc.), sunt supuse unor reguli de pază şi protecţie, exorbi­tante de la dreptul comun. Ideea esenţială, este aceea a conservării şi transmiterii lor generaţiilor viitoare.