Administraţia publică este activitatea indispensabilă în procesul realizării valorilor politice, având menirea de a realiza anumite valori politice pentru satisfacerea necesităţilor societăţii, fiind din această cauză o activitate subordonată acestor valori.
Prin însăşi natura sa, administraţia publică necesită supunere faţă de multiplele forme de control, în vederea asigurării înfăptuirii acestor valori politice. Garanţia juridică a îndeplinirii acestui obiectiv o constituie controlul asupra modului în care aceste autorităţi şi-au exercitat atribuţiile conferite de lege, de către înseşi autorităţile administrative sau de autorităţi care înfăptuiesc celelalte puteri ale statului, legislativă sau judecătorească.
Cuvântul control derivă din „contre – rolle”, document de verificare a rolului, astfel că, o lingă perioadă de timp, termenul a fost utilizat pentru a desemna „verificarea contabilă” pentru ca apoi să fie folosit în sensul de verificare a rezultatelor. Din acest punct de vedere, controlul apare ca o condiţie sine qua non a activităţii autorităţilor administraţiei publice, numai prin intermediul acestuia putându-se verifica viabilitatea deciziilor autorităţilor publice, se pot descoperi păreri, se pot gândi şi elabora soluţii superioare în practica cotidiană.
Administraţia publică este definită ca fiind acea activitate care constă în principal în organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, a tuturor actelor normative şi a celorlalte acte juridice emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administrative publice, fapt ce relevă necesitatea controlului asupra administraţiei publice.
Necesitatea instituirii controlului asupra sistemului global al administraţiei publice rezidă, în principal, din însăşi raţiunea organizării şi funcţionării acesteia în cadrul statului, şi anume din misiunea de realizare în concret a valorilor politice exprimate de lege.
Efectele controlului sunt ambii - valente, fiind menite să asigure că administraţia funcţionează bine, în respectul principiilor dreptului şi ale democraţiei, chiar dacă această din urmă exigenţă poate constitui adesea frânele unei acţiuni rapide şi eficace a administraţiei, generând o tensiune ce pare a fi acceptabilă într-un stat de drept.
În marea majoritate a cazurilor, controlul se cantonează, preponderent, în zona legalităţii administraţiei publice, vizându-se prin excelenta latură materială a acesteia – activitatea administrativă, fără a se neglija, însă, latura formal – organizatorică a administraţiei publice.
Abordarea problemei controlului se limitează, în special, la problematica controlului actului administrativ, respectiv la controlul legalităţii în administraţia publică şi, într-o mică măsură, la controlul oportunităţii.
Ideea obligativităţii controlului de a însuma cele două laturi foarte importante considerate clasice – legalitate şi oportunitate - dar totodată şi necesitatea acestuia de a se integra omogen în activitatea de conducere este astăzi unanim acceptată.
Cerinţa intervenţiei controlului asupra structurii de administraţie publică este cu atât mai pregnantă în raport de imperativul asigurării unităţii şi coerenţei acestuia, activitatea de control incluzând, în mod firesc, şi îndrumarea, orientarea şi corectarea acţiunii organelor administraţiei statului, în vederea realizării politicii statului.
Controlul are menirea de a măsura rezultatele acţiunii administrative în aplicarea deciziilor politice şi de a reprograma activităţile, făcând condiţiile necesare, determinând o intensificare a realizării acţiunilor administrative de natură a asigura îndeplinirea funcţiilor administraţiei publice.
Problematica controlului asupra administraţiei publice izvorăşte din necesitatea asigurării îndeplinirii sarcinilor şi misiunilor fundamentale care au fost conferite ansamblului de autorităţi şi organe administrative, în procesul realizării valorilor politice statuate prin lege, în interdependenţă cu nevoia satisfacerii intereselor generale ale societăţii.