- Având în vedere complexitatea deosebită a activităţii pe care o desfăşoară autorităţile administraţiei publice, formele de control folosite sunt foarte diverse. După natura juridică a autorităţii care exercită controlul administraţiei publice, putem distinge:
- controlul exercitat de autoritatea legislativă;
- controlul exercitat de autorităţile judecătoreşti şi de organele cu activitate jurisdicţională;
- controlul exercitat de Guvern prin autorităţile administraţiei publice, precum şi de către structurile din sistemul acestora.
- Controlul autorităților independente
Controlul parlamentar corespunde unei necesităţi fundamentale şi aparţine reprezentanţilor naţiunii de a verifica constant că administraţia nu se abate de la liniile directoare care i-au fost fixate. Acest tip de control este exercitat de organul investit direct sau indirect cu suveranitate, el vizând cu prioritate asigurarea faptului că administraţia respectă finalităţile stabilite de puterea politică în cadrul mijloacelor juridice, umane şi materiale, care îi sunt puse la dispoziţie.
Controlul parlamentar se manifestă, de regulă, prin interpelările şi întrebările parlamentarilor adresate miniştrilor, cu privire la modul în care funcţionează „maşinăria administrativă” raportată la doleanţele şi trebuinţele electoratului. Esenţa controlului parlamentar constă în rolul deosebit pe care îl joacă comisiile parlamentare, prin verificarea modului de gestionare a treburilor publice de către ministere sau departamente ministeriale, precum şi de către alte structuri administrative integrate acestora.
Controlul parlamentar asupra administraţiei publice urmăreşte funcţionarea serviciilor publice, aplicarea legii de către autorităţile administraţiei publice centrale, evitarea abuzului de putere al funcţionarilor publici, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Controlul jurisdicţional supra administraţiei publice constă în încredinţarea unui organ independent de puterea politică şi de administraţia publică a puterii de a tranşa definitiv diferenţele (litigiile) intervenite în funcţionarea maşinii administrative. Instanţele judecătoreşti au, în acest caz, rolul de a stabili arbitrarul administrativ, limitând acţiunea administraţiei la respectarea legii, contribuind totodată la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pe calea contenciosului administrativ. Controlul jurisdicţional conferă organelor care pot statua cu autoritatea lucrului judecat, puterea de a pronunţa asupra litigiilor administrative ce sunt deduse judecăţii.
Controlul jurisdicţional se distinge de controlul administrativ printr-o serie de caracteristici, astfel: în timp ce controlul administrativ este exercitat de autorităţi administrative, controlul jurisdicţional este încredinţat judecătorilor; judecătorul nu se poate pronunţa asupra unui litigiu, decât ca urmare a unui recurs, pe când o autoritate administrativă se poate sesiza din oficiu; judecătorul este ţinut să se pronunţe şi să statueze doar în drept, în timp ce autoritatea administrativă poate să procedeze şi la o apreciere a oportunităţii deciziilor administrative; controlul jurisdicţional se finalizează prin pronunţarea unei hotărâri investite cu autoritate de lucru judecat, care nu-i mai ermite a reveni asupra hotărârii pronunţate, spre deosebire de actele administrative care sunt , de principiu, revocabile sau supuse modificării.
Controlul executivului joacă un rol deosebit de important, atât din perspectiva relaţiilor cu administraţia publică pe care şi-o subordonează direct, cât şi în ceea ce priveşte consistenţa mijloacelor de intervenţie a autorităţii publice executive, corelativ atributului acesteia de conducător şi, implicit, de regulator al administraţiei publice.
Guvernul îşi subsumează activităţile de control administrativ, în esenţă aceasta fiind forma cea mai pregnantă a controlului administrativ care se realizează în sânul administraţiei publice. Controlul administrativ se realizează prin intermediul controlului ierarhic, care conferă superiorului ierarhic puterea de anulare sau de reformare a actelor juridice îndeplinite de către subordonaţii săi imediaţi. Guvernul exercită, deopotrivă, şi un control de tutelă administrativă asupra administraţiei publice locale..
Controlului de tip ierarhic i se va adăuga controlul de tutelă administrativă asupra colectivităţilor locale, manifestate pe un întreg plan, anume cel al controlului asupra legalităţii actelor administrative, al controlului asupra autorităţilor locale alese şi , respectiv, al controlului asupra exercitării atribuţiilor delegate de stat.
Controlul autorităţilor independente
- S-a pus problema identificării altor mijloace suplimentare de control, respectiv prin înfiinţarea unor autorităţi administrative abilitate în acest sens. Sunt relevante, astfel, acestei noi categorii de autorităţi, cum sunt instituţiile de tip ombudsman sau mediator, care au proliferat în ultima perioadă.
În sistemul de drept românesc, această instituţie a Ombudsman-ului a fost asimilată sub forma Avocatului Poporului.
Din aceeaşi categorie a autorităţilor administrative independente mai fac parte şi instituţiile de tipul organelor de consiliu, care examinează sistematic toate proiectele de lege şi cea mai mare parte a actelor regulamentare ale Guvernului, înainte de adoptarea lor.
În pofida caracterului său consultativ, avizul Consiliului este foarte important, întrucât acestuia îi revine misiunea de a veghea la regularitatea juridică, la coerenţa sistemului legislativ, precum şi la buna colaborare a actelor pe care le pregăteşte administraţia. În România, un asemenea rol, dar numai în parte, este îndeplinit de către Consiliul Legislativ, care, potrivit art. 79 din Constituţie, este organul consultativ de specialitate al Parlamentului, abilitat să avizeze proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii.