Prin ataşarea sintagmei stat de drept, organele statului trebuie să-şi îngrădească acţiunile, care trebuie să fie conforme cu regulile de drept; Constituţia, prin art. 16, alin. 2, corelează direct exigenţele subordonării autorităţilor de stat faţă de lege, utilizând sintagma: „Nimeni nu este mai presus de lege”; el priveşte deopotrivă pe toate subiectele de drept: cetăţeni, persoane juridice, puteri în stat;
Principiul nu este statuat direct în textul constituţional, dar este dedus şi sugerat indubitabil prin explicitarea conceptului statului de drept. Supremaţia Constituţiei poate fi explicată utilizând mai multe elemente:
- Constituţia este direct aplicabilă, fiind actul normativ primordial şi esenţial al consacrării statutului legal al cetăţeanului, cu toate drepturile şi libertăţile sale fundamentale;
- Constituţia stabileşte cu claritate principalele autorităţi publice, raporturile dintre organele principale ale statului, competenţele, conţinutul şi limitele activităţilor acestora;
- toate normele de drept, consacrate prin legi şi prin alte acte normative, trebuie să derive din şi să fie conforme cu prevederile Constituţiei;
- Constituţia se află în vârful piramidei sistemului juridic, sugerând ceea ce autorii denumesc supra-legalitatea constituţională; orice lege exprimă voinţa generală numai dacă respectă spiritul şi principiile Constituţiei;
- legalitatea, ca şi supremaţia Constituţiei, exprimă esenţa statului de drept, adică preeminenţa dreptului în reglementarea relaţiilor sociale.
- Principiile supremaţiei Constituţiei şi legalităţii fixează cadrul activităţii autorităţilor statului, asigură stabilitatea juridică şi procedurală, cunoaşterea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, având drept consecinţă subordonarea activităţii tuturor autorităţilor statale voinţei supreme a naţiunii.
Obligaţia respectării legilor comportă, pentru administraţie, o dublă exigenţă: una negativă, care constă în aceea de a nu lua nici o decizie care ar putea contraveni legilor, cealaltă pozitivă, care constă în aplicarea legilor, adică în luarea tuturor măsurilor reglementare sau individuale care sunt necesare pentru aplicarea lor;
- a) Consecinţa negativă a principiului legalităţii priveşte obligaţia administraţiei de a se abţine de la dispunerea unor măsuri administrative, fie pe cale normativă, fie de natură individuală, care să contravină normelor legale.
- b) Consecinţa pozitivă a principiului legalităţii constă în obligaţia administraţiei de a avea o conduită pozitivă, conformă dreptului, de asigurare a aplicării efective, eficace şi eficiente a legii, în primul rând faţă de situaţiile de încălcare a ei; trebuie evitate situaţiile de inerţie din partea administraţiei iar situaţiile de încălcare a legi trebuie constatate şi sancţionate;
Limitele principiului legalităţii privesc limitarea puterilor discreţionare ale administraţiei, fără a se aduce atingere supleţei sale ori spiritului său de iniţiativă; ea are nevoie de o anumită iniţiativă, de o anumită libertate de acţiune, deoarece oportunitatea unor acţiuni poate fi apreciată nemijlocit şi în raport cu realitatea faptului administrativ, nu pe cale generală;
Vorbim despre puterea discreţionară a administraţiei, care poate fi mai întinsă sau mai restrânsă, funcţie de domeniile de reglementare, îndeosebi în ceea ce priveşte situaţiile excepţionale sau circumstanţele extraordinare şi activităţile de tip special; În acest sens, s-au dezvoltat trei teorii distincte: teoria puterii discreţionare, teoria circumstanţelor excepţionale şi teoria actelor de guvernare; fiecare comportă propria natură juridică şi propriul său regim juridic.