Pin It

- Controlul administrativ reprezintă, în esenţă, mijlocul prin care se asigură funcţionarea adecvată a „maşinii administrative”, prin îndeplinirea corectă de către organele administrative a sarcinilor ce le revin. În raport de poziţia organului de control faţă de organul controlat, distingem între controlul administrativ intern şi controlul administrativ extern. Activitatea de control desfăşurată de către autorităţile administrative abilitate are menirea de autoreglare a acţiunilor realizate de organele competente ale sistemului, cât şi structurile interioare ale acestor organe.

Activitatea de autoreglare se realizează prin controlul intern, exercitat în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice, prin controlul extern, exercitat de autorităţile administrative ierarhic superioare deferitelor organe ale administraţiei publice, prin controlul de tutelă administrativă, exercitat de diferite organe autonome care funcţionează în cadrul structurii administraţiei publice şi prin controlul jurisdicţiilor administrative.

Controlul administrativ intern se exercită de către funcţionarii public cu funcţii de conducere, din interiorul organului, asupra celor din subordinea lor, pe când controlul administrativ extern se exercită de către organe din afara organului administraţiei publice controlat şi care nu se situează, neapărat, în acelaşi sistem.

Forma de control cea mai extinsă în cadrul administraţiei publice este controlul intern. Acesta este realizat ca o competenţă a activităţii de conducere a organelor administraţiei publice de către organele colegiale sau unipersonale care au competenţa conducerii în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice. El constă în verificarea subdiviziunilor administrative şi a funcţionarilor unei instituţii administrative de către funcţionarii superiori sau cu drept special de control în cadrul aceleaşi instituţii administrative şi luarea măsurilor juridice necesare pentru înlăturarea deficienţelor şi prevenirea lor.

O primă modalitate de exercitare a controlului intern o reprezintă autocontrolul - atunci când fiecare funcţionar, serviciu sau birou îşi controlează activitatea proprie

Cea de a doua modalitate, considerată drept clasică şi uzuală, o reprezintă acţiunea de control intern exercitată de conducătorii tuturor birourilor, serviciilor, secţiilor, sectoarelor, oficiilor, în general ai compartimentelor de specialitate, care vizează executarea deciziilor administrative ce-i privesc.

O pondere însemnată şi un rol deosebit în funcţionalitatea sistemului, îl reprezintă controlul administrativ extern. Acest control comportă două forme, unul al cărui obiect are un caracter general, celălalt cu un obiect particular sau specializat, vizând protejarea unui aspect determinat al legalităţii administrative sau care se aplică numai anumitor categorii de servicii:

- Controlul general are la originea sa, dar şi ca fundament elementar, o necesitate de natură disciplinară, el vizând asigurarea la niveluri diferite ale administraţiei, a ordinii juridice, percepută ca un factor de unitate şi coerenţă.

- Controlul specializat vizează prin excelenţă, funcţionarea unor servicii publice, care se disting prin particularităţile lor şi care sunt organizate în cele mai importante domenii ale activităţii statelor sau ale colectivităţilor teritoriale.

În cadrul controlului administrativ extern distingem următoarele forme de control:

  1. a) Controlul ierarhic. Controlul ierarhic reprezintă un element important al conducerii, constituind o garanţie atât în ceea ce priveşte respectarea legalităţii în administraţia de stat, cât şi a realizării sarcinilor, drepturi de decurg din elementele de conţinut ale subordonării administrative. Acest tip de control se exercită, de regulă, din oficiu, dar şi la cererea celor interesaţi de către organele administrative ierarhic superioare, fie pe linie orizontală, fie pe linie verticală, în virtutea raporturilor de subordonare ierarhică între organele administraţiei publice. O asemenea formă a controlului administrativ extern cuprinde întreaga activitate a organelor subordonate, atât actele juridice, cât şi faptele materiale, fiind un control asupra tuturor aspectelor de legalitate, inclusiv cele de oportunitate.
  2. b) Controlul de supraveghere general. Acest tip de control al administraţiei publice incumbă Guvernului, ca autoritate publică executivă, în virtutea prerogativei constituţionale de „exercitare a conducerii generale a administraţiei publice”. Acest drept de control al guvernului poate fi exercitat direct de către autoritatea publică executivă sau indirect prin structurile sale proprii, constituite în cadrul aparatului guvernamental sau ca organ de specialitate direct subordonate.Cu privire la controlul general, am în vedere rolul şi atribuţiile Autorităţii naţionale de Control, ale Corpului de Control al Guvernului, ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi ale prefectului, ca reprezentant al Guvernului în judeţe şi în municipiul Bucureşti.
  3. c) Controlul specializat. Controlul specializat se exercită, în numele Guvernului, de către organele de specialitate organizate în subordinea directă a acestuia, atât la nivel central cât şi teritorial, în cele mai diverse domenii şi sectoare de activitate: financiar, sanitar, protecţia muncii, comerţ ş.a.

În structura unor ministere sau a altor organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat sunt organizate şi funcţionează organe care exercită un control administrativ specializat: Inspectoratul de Stat în Construcţii din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului; Inspecţia Muncii din structura Ministerului Muncii şi Familiei; Garda Financiară, respectiv Autoritatea Naţională a Vămilor, din structura Ministerului Finanţelor Publice; Inspecţia de Stat a Apelor din cadrul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor.

  1. d) Controlul de tutelă administrativă. Acest tip al controlului administrativ este instituţionalizat în măsura în care diferite părţi componente ale structurii sistemice a administraţiei publice sunt organizate şi funcţionează în mod autonom.

Tutela administrativă se exercită de către Guvern, în contextul amplu al supravegherii autorităţii publice executive asupra întregii structuri a administraţiei publice, inclusiv asupra administraţiei publice locale. În sistemul românesc de drept, mult mai  pregnant este rolul prefectului ca autoritate de tutelă administrativă, care îndeplineşte în numele Guvernului, pe care îl reprezintă la nivel teritorial, toate drepturile şi obligaţiile specifice, în condiţiile legii.

Prefectul, ca instituţie a administraţiei teritoriale a statului, este principala autoritate care exercită tutela administrativă (control de legalitate) în numele Guvernului, care în anumite situaţii, prevăzute de lege, controlul prefectului trebuie corelat cu rolul şi competenţele atât ale unor structuri guvernamentale (Corpul de Control al Guvernului şi Ministerului Administraţiei  şi Internelor), cât şi altor organe şi autorităţi ale administraţiei publice.