Proliferarea instituţiilor de tip Ombudsman sau Mediator în cea de-a doua jumătate a secolului XX a fost generată de un complex de factori de natură politico-administrativă, pe fondul dezvoltării statului de drept, a cărui principală coordonată a constituit-o întărirea protecţiei legale a drepturilor cetăţenilor.
Creşterea semnificativă a sarcinilor administraţiei publice, pe măsura complexităţii din ce în ce mai accentuate a vieţii economice şi sociale a îngreunat derularea raporturilor dintre cetăţeni şi administraţie, conlucrarea dintre cele două părţi nefiind deloc facilă.
Consecinţa unei astfel de stări de lucruri a reprezentat-o neîncrederea, reticenţa şi resemnarea cetăţenilor, care au început să manifeste rezerve faţă de structurile administrative excesiv de birocratice, fiind puşi adesea în faţa unor proceduri anevoioase, extrem de formalizate.
Prin urmare, numeroase state au ajuns la concluzia că instituţiile tradiţionale de protecţie juridică a cetăţenilor şi de control a autorităţilor administraţiei publice nu mai erau în măsură să rezolve aceste conflicte, fiind, aşadar, necesară conceperea şi instituţionalizarea unor instrumente juridice noi şi eficace, care să se alăture celor deja existente.
Instituţia suedeză Ombudsman va servi drept model tuturor ombudsman-iilor din întreaga lume, caracteristicile acestuia rămânând valabile şi în zilele noastre, cu mici modificări, deşi acesta a rămas în limitele frontierelor scandinave pe toată durata secolului al XIX-lea.
În ultimul deceniu, instituţia Ombudsman-ului a depăşit graniţa statală, fiind împrumutată chiar de către diverse organizaţii internaţionale (Uniunea Europeană – mediatorul european), ori recomandată statelor membre în vederea preluării ei (Consiliul Europei).
Neavând putere de constrângere, Ombudsman-ul, nu de puţine ori a făcut obiectul unor critici puternice, fiind considerat ca o instituţie pur decorativă, al cărui bilanţ nu se ridică întotdeauna la nivelul aşteptărilor şi speranţelor celor care au dorit introducerea sa în Franţa ce a atras apariţia unui curent al scepticilor.
Această instituţie, care acţionează independent, este creată printr-un act al puterilor statului, al cărui conducător, numit fie de către Parlament, fie de către Guvern şi a cărei misiune generală constă în supravegherea activităţii administraţiei publice, are menirea de a inspecta, dea demasca erorile, abuzurile sau ilegalităţile administraţiei, recomandând măsuri concrete de înlăturare a acestora, dând publicităţii rezultatele cercetării sale.
Cele trei caracteristici principale ale instituţiei Ombudsman-ului, care se regăsesc în majoritatea sistemelor europene de drept, sunt următoarele:
- a) în primul rând, ombudsman-ul primeşte plângerile particularilor contra administraţiei, cărora încearcă să le găsească o soluţie atunci când constată că sunt întemeiate;
- b) în al doilea rând, ombudsman-ul nu este abilitat să dea instrucţiuni sau să anuleze o decizie, întrucât el nu posedă o putere directă asupra administraţiei;
- c) în al treilea rând, un aspect fundamental care distinge ombudsman-ul de o instanţă administrativă este independenţa sa faţă de puterea executivă.
Din această perspectivă, ombudsman-ul îndeplineşte următoarele funcţiuni: funcţia de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale şi a legalităţii activităţii administraţiei; funcţia de cercetare şi de control a administraţiei publice; funcţia de mediere sau de recomandare a unor noi măsuri legale; funcţia de sancţionare sau de penalizare a actelor autorităţii care îi îngreunează activitatea.
Trebuie precizat şi ceea ce nu este ombudsman-ul, şi nume: nu este legiuitor – nu poate dispune măsuri cu forţă de lege; nu este organism de guvernare – capabil să ia decizii în politica statului; nu este judecător – apt să tranşeze definitiv litigiilor de natură contencioasă; după cum nu este avocat – cu competenţa de a apăra cetăţenii în faţa instanţelor sau pentru probleme personale.
Existenţa sa în organizarea instituţională a unui stat, reprezintă, în esenţă, un semn distinctiv al regimului democratic, ombudsman-ul nefiind prezent în regimurile autoritare, dat fiind scopul fundamental al acţiunii sale, respectiv apărarea cetăţenilor de abuzurile autorităţilor administraţiei publice