Legislaţia din ţara noastră a consacrat, iniţial, sistemul francez, apoi pe cel anglo-saxon, cu anumite particularităţi, într-o perioadă sau alta, dar a menţinut şi sistemul administratorului judecător.
Pentru a se delimita mai clar între ele cu privire la formele de contencios administrativ (sub aspectul organelor competente a soluţiona litigiile), s-au impus termenii: „contencios administrativ”, respectiv, „contenciosul administrativ-drept comun”.
În doctrina românească interbelică noţiunea de contencios administrativ era utilizată fie într-un sens larg material, evocând totalitatea litigiilor dintre administraţie şi particulari (indiferent cine soluţiona litigiul, un organ judecătoresc sau un organ administrativ), fie într-un sens strict, evocând litigiile soluţionate numai de instanţele judecătoreşti
Raportându-se la cadrul juridic instituit în ţara noastră după 1989, respectiv la reglementările cuprinse în Constituţia României din 1991, Legea Contenciosului administrativ nr. 29/1990 precum şi la alte acte normative, prof. Valentin Prisăcaru dă următoarea definiţie: „prin contencios administrativ înţelegem activitatea de soluţionare, cu putere de adevăr legal, de către instanţele de contencios administrativ, competente, potrivit legii, a conflictelor juridice în care cel puţin una din părţi este un serviciu public administrativ, iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ de autoritate ilegal ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege”.
O altă definiţie, mai nuanţată, o dă prof. Antonie Iorgovan: „Legislaţia în vigoare ne obligă sa privim noţiunea de contencios administrativ într-un sens strict şi într-un sens larg. În sens larg, vom înţelege prin contencios administrativ litigiile de competenţa instanţelor judecătoreşti, dintre un organ al administraţiei publice, respectiv, un funcţionar public sau, după caz, o structură autorizată sa presteze un serviciu public, pe de o parte, şi alt subiect de drept, pe de altă parte, în care organul public sau funcţionarul public apare ca purtător al autorităţii publice. Într-un sens mai restrâns (cel mai frecvent), noţiunea de contencios administrativ evocă totalitatea litigiilor de competenţa secţiilor de contencios administrativ”.
Prin termenul de contencios administrativ înţelegem, în sens general, totalitatea litigiilor juridice în care este implicată administraţia publică împotriva celor administraţi, indiferent de natura juridică a acestora, de drept comun sau de drept public. În sens restrâns, termenul de contencios administrativ se referă numai la acele litigii în care autorităţile administraţiei publice foloseşte regimul juridic administrativ în baza competenţei pe care le-o conferă legea. Tot în referire la sensul restrâns, se mai susţine că el se referă la natura organelor de jurisdicţie competente să soluţioneze litigiile, şi un sens material care evidenţiază natura litigiilor şi regimul juridic aprobabil pentru soluţionarea lor.
Noua Lege a contenciosului administrativ, nr. 544/2004, defineşte contenciosul administrativ ca fiind „activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim” (14).
Regândirea instituţiei contenciosului administrativ, cu ocazia revizuirii Constituţiei din 1991, a condus la conturarea unui nou proiect de lege şi adoptarea unei noi legi (15), Legea nr. 554/2004 – act normativ care se constituie într-un uriaş pas înainte pentru cultura juridică şi practica jurisdicţională din ţara noastră.