Constituţia României adoptată în anul 2003, precizează, la art. 126 alin. 6, teza I-a, care sunt categoriile de acte administrative ce nu pot fi atacate în justiţie: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”, iar alin. 2 al art. 52 precizează: „Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.
- Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, circumscriindu-se acestui cadru constituţional a prevăzut în art. 5 excepţiile şi limitele controlului, astfel:
„Art. 5 (1) - Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ: a) actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar”.
Art. 5 (2) - Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Art. 5 (3) - Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.
Art. 5 (4) - În litigiile prevăzute la alin. 3 nu sunt aplicabile prevederile art. 14 şi 21.”
- Din economia textului de lege observăm distincţia pe care legiuitorul o face între excepţiile cu caracter absolut (prevăzute la alin. 1, lit. a şi lit. b) şi excepţiile relative, prevăzute generic la alineatul al doilea. Totodată, observăm că alin. 3 instituie regimul limitelor controlului jurisdicţional asupra unor acte administrative exceptate.
Actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul
Raporturile ce apar între aceste autorităţi nu pot fi decât de sorginte constituţională şi exprimă o voinţă eminamente politică, ceea ce explică şi regimul special atribuit acestora, excluderea lor de la controlul judecătoresc.
În categoria unor astfel de raporturi intră, de exemplu: hotărârea adoptată de Parlament prin care se atestă depunerea jurământului de către Preşedinte, numirea Guvernului pe baza votului de încredere al Parlamentului, dizolvarea Parlamentului de către Preşedinte, delegarea legislativă a Guvernului de către Parlament, numirea membrilor Curţii de Conturi sau ai Curţii Constituţionale, şi altele similare.
Într-o interpretare restrictivă, ad litteram, a textului de lege, nu pot fi atacate în contencios administrativ acele acte administrative care privesc raporturile Preşedintelui României, Guvernului şi Administraţiei, Autorităţii judecătoreşti, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi, etc., pe de o parte, cu Parlamentul, pe de altă parte.
Actele de comandament cu caracter militar. Noţiunea de „comandament cu caracter militar”. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 păstrează aceeaşi formulare din Legea nr. 29/1990 şi din Legea contenciosului administrativ din 1925, a noţiuni de „act de comandament cu caracter militar”.
S-a conturat, în timp, ideea de bază, potrivit căreia, pentru a fi în prezenţa unui act din această categorie, trebuie să fie vorba de un act ce provine de la o autoritate militară. Asemenea acte nu pot fi emise de autorităţile civile, precum şi cele militare care, din cauza naturii sau a menirii lor, nu sunt comandamente. De aici, s-a ivit problema definirii conceptului de comandament. Ideea de comandament, fundamentată pe ideea de organizare, de coordonare şi de comandă a trupei, şi nu pe ideea de manifestare de voinţă a unui organ cu caracter militar, rezultă şi din modul în care este redactată Legea contenciosului administrativ din 1925 .
Drept urmare, prin eliminare, în sfera noţiunii de act de comandament cu caracter militar au fost reţinute numai actele care răspundeau principalei sarcini a unui asemenea comandament militar, aceea de a comanda, de a ordona ceva din punct de vedere militar. În acest sens, Constituţia României precizează: „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.”.
În acest sens, sunt considerate acte de comandament cu caracter militar în timp de război: modificarea şi micşorarea trupelor, concentrarea lor pe linia de atac sau de apărare, atacul, înaintarea sau retragerea etc., iar în timp de pace: înfiinţarea de unităţi militare, reorganizarea şi desfiinţarea unităţilor militare, transferarea unităţilor militare dintr-o garnizoană în alta, delimitarea zonelor de recrutare, concentrările de trupe pentru exerciţii, manevre etc.
Acte exceptate de la controlul de legalitate al contenciosului administrativ. Instituind în art. 1 din Legea nr. 554/2004 competenţa instanţelor de contencios administrativ, legiuitorul a sustras acestui control unele categorii de acte administrative. Astfel, conform art. 5, alin. 2 din lege, „Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.”. Aceste categorii de acte nu sunt excluse cu totul de la controlul judecătoresc, ci doar de la cel al instanţelor de contencios administrativ, fiind date, prin lege organică, în competenţa altor instanţe.
Din categoria actelor administrative pentru care, prin lege organică, sunt instituite alte proceduri judiciare, exemplificăm următoarele:
- plângerile împotriva hotărârilor comisiilor de fond funciar sunt, potrivit Legii nr. 18/1991 a fondului funciar republicată, de competenţa judecătoriilor, cu recurs la tribunal;
- plângerile împotriva soluţiilor date de comisiile organizate potrivit Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, sunt de competenţa instanţelor de drept comun.