Recursul administrativ poate fi prevăzut de un text legal sau neprevăzut de vreun text de lege. Recursurile prevăzute de lege se împart, la rândul lor, în recurs administrativ propriu-zis şi recurs administrativ cu caracter jurisdicţional.
Recursurile administrative propriu-zise, la fel cu cele neprevăzute de lege, sunt: recursul graţios, recursul ierarhic, recursul ierarhic impropriu şi recursul de tutelă. Recursul neprevăzut de lege este facultativ, în timp ce recursul prevăzut de lege poate fi facultativ sau obligatoriu.
- a) Recursul administrativ neprevăzut de un text legal (recursul de drept comun) îşi găseşte, totuşi, temeiul juridic fie în legea fundamentală, fie în legea ordinară, care reglementează dreptul fundamental al cetăţenilor la petiţionare. Existenţa sa este considerată ca implicită, derivând din însăşi organizarea administrativă. Este suficient ca legiuitorul să nu-l interzică expres pentru a putea fi exercitat.
În ce priveşte recursul de drept comun, acesta poate fi exercitat oricând, şi poate viza atât aspecte de legalitate, cât şi aspecte de oportunitate. El este întotdeauna facultativ, şi în principiu, nu are influenţă asupra termenului de recurs jurisdicţional.
În ceea ce priveşte susţinerea recursului administrativ, credem că, se pot invoca, atât motive de fapt, cât şi de drept, sau se poate apela pur şi simplu la bunăvoinţa administraţiei. În ceea ce priveşte persoana fizică, sau juridică, care are deschisă calea acestui recurs, orice persoană interesată poate să-l exercite, chiar dacă nu-i este adresat.
- b) Recursul administrativ prevăzut de lege poate fi condiţionat de aceasta, într-un fel sau altul, prin termenele de intentare, prin condiţii referitoare la petiţionar, sau poate fi redus în privinţa obiectului său doar la aspecte de legalitate a actului administrativ. În referire la tipurile acestuia, recursul prevăzut de lege poate fi facultativ sau obligatoriu.
În cazul recursului facultativ, procedura de intentare, soluţionare şi atacare nu este reglementată amănunţit, regulile care-l guvernează fiind de natură jurisprudenţială şi destul de laxe. Reclamantul nu trebuie să dovedească existenţa unui interes şi nu este ţinut să respecte anumite forme de introducere a recursului ori un termen predeterminat.
În cazul recursului obligatoriu însă, mai întâlnite sunt două situaţii: a) legea prevede doar că recursul jurisdicţional să fie precedat de un recurs administrativ, şi b) de regulă, legea reglementează şi o procedură de desfăşurare a acestuia, ce cuprinde: termene de intentare, dezbatere contradictorie, obligativitatea motivării soluţiei. Se ataşează astfel recursului administrativ un caracter quasi – jurisdicţional.
Formalismul în cazul recursului obligatoriu se explică prin faptul că, spre deosebire de recursul facultativ, care tinde doar să uşureze munca judecătorului, printr-o procedură exclusiv pre-contencioasă, recursul obligatoriu constituie şi o procedură para-contencioasă, care împiedică, în cazul în care nu este efectuată, sesizarea judecătorului.
În toate situaţiile în care particularul adresează o cerere de revocare organului emitent al actului administrativ, ne aflăm în prezenţa recursului graţios. În multe situaţii recursul graţios este singurul posibil, deoarece autoritatea administrativă constituie „ultima treaptă a ierarhiei administrative” .
Dacă cererea de revocare sau anulare a actului administrativ este adresată organului ierarhic superior celui care a emis acel act, este vorba de recurs ierarhic. Dacă, dimpotrivă, cererea este adresată unui organ cu atribuţii de control într-un anumit domeniu, dar care nu este, în ierarhia administrativă, superiorul ierarhic al organului controlat, ne aflăm în prezenţa recursului ierarhic impropriu.
O altă formă de recurs administrativ este recursul de tutelă. Acesta se adresează autorităţii administrative însărcinate cu controlul deciziilor administraţiei publice descentralizate (de regulă prefectul), care însă are dreptul de a hotărî liber declanşarea controlului de tutelă .
Recursul facultativ poate fi formulat în orice formă, scrisă sau verbală, în acest ultim caz funcţionarul va elibera o copie de pe consemnarea recursului şi o va înmâna recurentului. Cererea nu trebuie motivată, fiind suficient doar să rezulte din cuprinsul ei că petiţionarul este nemulţumit de decizia atacată.
Recursul obligatoriu, trebuie să conţină, în plus, faţă de exprimarea nemulţumirii, anumite precizări, şi anume: dacă solicită anularea actului sau modificarea lui, şi în ce limite, precum şi motivele pe care se întemeiază recursul.
Recursul facultativ are un caracter de drept comun, adică poate fi exercitat indiferent de existenţa unui text legal care să-l prevadă. Acest caracter este recunoscut atât recursului graţios, celui ierarhic cât şi recursului de tutelă.
Recursul administrativ de drept comun poate fi exclus doar printr-un text legal, în mod explicit sau implicit.
Nerespectarea condiţiilor de exercitare duce la exonerarea de răspundere a administraţiei în cazul lipsei unui răspuns, întrucât legea reglementează mai mult activitatea de soluţionare a recursului de către administraţie şi nu exercitarea acestuia de către reclamant, care este destul de facilă.