Competenţa materială este stabilită după rangul autorităţii emitente (centrală sau locală), în ce priveşte litigiile de contencios administrativ, iar în ce priveşte litigiile de natură fiscală, evaluabile în bani, sunt preluate prevederile Codului de procedură fiscală, care a instituit pragul de 5 miliarde lei: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei (1), se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.
Referitor la cel de-al doilea grad de jurisdicţie - recursul - instanţa competentă este secţia de contencios administrativ a instanţei ierarhic superioare celei care a judecat fondul.
- Competenţa materială de fond este reglementată de lege în funcţie de două criterii:
- a) poziţionarea autorităţii publice emitente a actului ilegal în sistemul administraţiei publice (autorităţi centrale/locale);
- b) valoarea impozitului, taxei, contribuţiei, datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat (suma de diferenţiere fiind cea de 500.000 RON).
În funcţie de obiectul actului administrativ, există două tipuri de competenţă, şi anume:
- dacă obiectul actului administrativ nu este un impozit, taxă, contribuţie sau datorie vamală, competenţa se stabileşte după poziţia organului emitent, fiind irelevant cuantumul despăgubirilor solicitate prin acţiune. Regula se aplică şi contractelor administrative;
- dacă obiectul actului administrativ este un impozit, taxă, contribuţie sau datorie vamală, competenţa se stabileşte după valoare, şi nu după poziţionarea organului emitent..
Legea urmăreşte, pentru stabilirea competenţei, suma care face obiectul actului administrativ, nu suma efectiv contestată prin acţiunea în contencios administrativ..
Sunt de competenţa tribunalului actele emise de Consiliul judeţean şi preşedintele Consiliului judeţean, Consiliul local şi primar, autorităţile sau instituţiile subordonate Consiliului judeţean sau local, organismele deconcentrate în teritoriu (direcţii, inspectorate) şi prefect. Pe de altă parte, sunt de competenţa Curţii de Apel actele emise de Preşedinte, Guvern, ministere, autorităţile centrale autonome, autorităţi centrale subordonate Guvernului sau ministerelor.
- Competenţa teritorială de fond. Din acest punct de vedere, reclamantul are alegere între instanţa de la domiciliul (sau sediul) său sau cea de la sediul pârâtului (autoritatea publică). Este evident că suntem în prezenţa unei „competenţe de favoare”, pusă la îndemâna reclamantului pentru o mai bună ocrotire a intereselor sale În altă ordine de idei, competenţa materială în recurs aparţine instanţei imediat superioare celei care a judecat fondul, respectiv Curţii de Apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că, întotdeauna competenţa de judecare a cererilor persoanelor vătămate prin ordonanţe care încă nu au fost declarate neconstituţionale aparţine, conform art.10 din lege, Curţii de Apel, fiind vorba de acte ale Guvernului, în calitate de autoritate centrală.
- Competenţa de a soluţiona litigii de contencios administrativ în temeiul unor legi speciale. În acest sens, Legea nr.554/2004 permite, prin precizarea din finalul art.10, ca prin legi speciale să fie consacrată altă competenţă materială decât cea din prima parte a textului, prin urmare legile speciale care reglementează în mod derogator competenţa de soluţionare acţiunilor de contencios administrativ rămân valabile, nefiind contrare legii contenciosului administrativ în sensul art. 31.