Pin It

În gândirea liberală tradiţională, distincţia priveşte două sfere sau genuri de activităţi sociale:

  • Sfera privată e cea a libertăţii de acţiune individuală; sfera rezultatelor alegerilor private ale fiecărui individ: de a trăi un anumit fel de viaţă; de a-şi întemeia o familie şi de a se comporta în cadrul ei; de a desfăşura activităţi economice. Rolul statului nu  putea fi altul decât acela de a asigura cadrul egal  pentru ca fiecare persoană să acţioneze în mod liber, mai degrabă decât de a interveni în viaţa fiecăruia; de a lăsa ca iniţiativele individuale să se manifeste nestingherit pe piaţă.
  • Sfera publică e aceea a acţiunii guvernării: în primul rând, de a crea condiţii pentru manifestarea liberă a fiecăruia; dar şi, desigur, de a furniza facilităţi publice (asigurarea ordinii, a apărării, a educaţiei de  bază etc.).

 

Dar, dacă avem două sfere atât de diferite ale unei societăţi, se ridică două întrebări legitime: 

 

1) Care sunt relaţiile dintre ele; există între ele compatibilitate sau, dimpotrivă, o tensiune de neaplanat?

2) Care este temeiul acestei distincţii?

 

  • Pentru liberalii clasici interesul public nu este opus celui privat: dimpotrivă, atunci când acţionează pentru  a-şi urma propriul interes, oamenii îl servesc şi pe cel public; forţele pieţei libere  nu  numai că nu se opun binelui  sau interesului  societăţii,  ci  îl promovează.  Probabil  că cea  mai  cunoscută formulare a acestui  punct de vedere - condensată în  metafora mâinii invizibile formulată de Adam Smith.
  • La mijlocul secolului 19, J.St. Mill a formulat răspunsul considerat clasic astăzi: sfera  privată este cea în care acţiunile noastre nu cauzează vătămarea altcuiva. Eu pot să fac orice  acţiune care nu îl vatămă pe altul  Dacă însă ceea ce fac interferează cu interesele altcuiva, atunci acţiunea mea este una publică.  Or, dacă acţiunile din sfera privată nu încalcă libertăţile altcuiva, înseamnă că acţiunea  statului nu este legitimă în cadrul ei; ea devine  legitimă numai în sfera publică, pentru a asigura protejarea celorlalţi cetăţeni.

 

       Odată cu  sfârşitul  secolului  19,  această concepţie  privind existenta unei distincţii ferme între sfera publică şi cea privată a început să îşi piardă din adecvare şi din atractivitate. Educaţia, sănătatea, planificarea urbană, construcţiile de infrastructură (căi ferate, metrou)  au  devenit cu toate obiect al reglementărilor şi interferării statului. În secolul 20, noul liberalism, în gândirea unor oameni ca J. Dewey sau J.  M. Keynes, nu mai accepta că forţele pieţei, singure, pot produce convergenţa dintre interesele private şi cele publice. Doar prin intervenţia statului se  pot asigura cele publice. Iar perioada de după al doilea război mondial a însemnat o adevărată explozie a sferei de intervenţie a statului.