În gândirea liberală tradiţională, distincţia priveşte două sfere sau genuri de activităţi sociale:
- Sfera privată e cea a libertăţii de acţiune individuală; sfera rezultatelor alegerilor private ale fiecărui individ: de a trăi un anumit fel de viaţă; de a-şi întemeia o familie şi de a se comporta în cadrul ei; de a desfăşura activităţi economice. Rolul statului nu putea fi altul decât acela de a asigura cadrul egal pentru ca fiecare persoană să acţioneze în mod liber, mai degrabă decât de a interveni în viaţa fiecăruia; de a lăsa ca iniţiativele individuale să se manifeste nestingherit pe piaţă.
- Sfera publică e aceea a acţiunii guvernării: în primul rând, de a crea condiţii pentru manifestarea liberă a fiecăruia; dar şi, desigur, de a furniza facilităţi publice (asigurarea ordinii, a apărării, a educaţiei de bază etc.).
Dar, dacă avem două sfere atât de diferite ale unei societăţi, se ridică două întrebări legitime:
1) Care sunt relaţiile dintre ele; există între ele compatibilitate sau, dimpotrivă, o tensiune de neaplanat?
2) Care este temeiul acestei distincţii?
- Pentru liberalii clasici interesul public nu este opus celui privat: dimpotrivă, atunci când acţionează pentru a-şi urma propriul interes, oamenii îl servesc şi pe cel public; forţele pieţei libere nu numai că nu se opun binelui sau interesului societăţii, ci îl promovează. Probabil că cea mai cunoscută formulare a acestui punct de vedere - condensată în metafora mâinii invizibile formulată de Adam Smith.
- La mijlocul secolului 19, J.St. Mill a formulat răspunsul considerat clasic astăzi: sfera privată este cea în care acţiunile noastre nu cauzează vătămarea altcuiva. Eu pot să fac orice acţiune care nu îl vatămă pe altul Dacă însă ceea ce fac interferează cu interesele altcuiva, atunci acţiunea mea este una publică. Or, dacă acţiunile din sfera privată nu încalcă libertăţile altcuiva, înseamnă că acţiunea statului nu este legitimă în cadrul ei; ea devine legitimă numai în sfera publică, pentru a asigura protejarea celorlalţi cetăţeni.
Odată cu sfârşitul secolului 19, această concepţie privind existenta unei distincţii ferme între sfera publică şi cea privată a început să îşi piardă din adecvare şi din atractivitate. Educaţia, sănătatea, planificarea urbană, construcţiile de infrastructură (căi ferate, metrou) au devenit cu toate obiect al reglementărilor şi interferării statului. În secolul 20, noul liberalism, în gândirea unor oameni ca J. Dewey sau J. M. Keynes, nu mai accepta că forţele pieţei, singure, pot produce convergenţa dintre interesele private şi cele publice. Doar prin intervenţia statului se pot asigura cele publice. Iar perioada de după al doilea război mondial a însemnat o adevărată explozie a sferei de intervenţie a statului.