Dacă într-o societate funcţionează legile pieţei, atunci bunurile vor fi distribuite în mod eficient. Această afirmaţie este de obicei adevărată; însă nu întotdeauna. Căci există situaţii în care piaţa nu reuşeşte să aloce anumite bunuri eficient: ele tind să fie produse în cantităţi mai mici, iar preţurile lor tind să crească. De ce se întâmplă aşa ceva? Răspunsul cel mai simplu este acela de a distinge între două tipuri de bunuri: publice şi, respectiv, private; cele publice au caracteristici care fac ca alocarea lor prin mecanismul pieţei să nu fie eficientă.
Bunurile private sunt cele mai cunoscute: o prăjitură sau o cămaşă sau un apartament etc. Ele au două caracteristici:
1) Rivalitatea: ceea ce eu consum nu poate fi consumat de altcineva. Prăjitura pe care o mănânc nu poate fi mâncată de altcineva; iar apartamentul meu e cel în care eu locuiesc (cu familia mea), şi nu poate fi în acelaşi timp locuit de altcineva.
2) Exclusivitatea: este posibil ca cineva să aibă controlul asupra acelui bun. Dacă eu am cumpărat o prăjitură, eu sunt cel care determină cine să o mănânce; iar dacă altcineva mai stă în apartamentul proprietatea mea, aşa ceva se întâmplă pentru că eu am permis acest lucru.
Dar, mai mult sau mai puţin, altor bunuri le lipsesc aceste caracteristici. Un program al televiziunii naţionale pot fi urmărit de mine fără ca astfel vecinul meu să fie împiedicat să îl urmărească, dacă şi el doreşte acest lucru. Tot aşa, eu beneficiez de ordinea publică şi de apărarea naţională fără ca astfel să se reducă beneficiile altora în această privinţă.
Pe de altă parte, atunci când un bun cu greu poate fi adus în proprietatea cuiva, el nu are proprietatea de exclusivitate. Cineva ar putea, de bună seamă, să încerce să devină proprietarul tuturor peştilor din Marea Neagră; dar ar fi de-a dreptul imposibil să reuşească. (Însă un program de televiziune poate fi codat - iar atunci el va avea proprietatea de a fi exclusiv.)
Dacă avem două caracteristici, pe care un bun le poate avea sau nu, apar patru posibilităţi. aşa cum se observă din tabelul de mai jos, bunurile care nu sunt private sunt de trei feluri: a) comune; b) vămuite; c)publice. Prin intermediul sectorului public statul poate să aloce astfel de bunuri.
|
Exclusivitate / Rivalitate |
Rivalitate |
Nerivalitate |
|
Exclusivitate |
BUNURI PRIVATE • îl poţi împiedica pe altul să le folosească; • dacă le foloseşti, altcineva nu le mai poate folosi. Ex.: o casă; o prăjitură |
BUNURI VAMUITE • îl poţi împiedica pe altul să le folosească; • dacă le foloseşti, altcineva poate de asemenea să le folosească. Ex.: o autostradă sau un pod cu taxă |
|
Neexclusivitate |
BUNURI COMUNE • nu îl poţi împiedica pe altul să le folosească; • dacă le foloseşti, altcineva nu le poate folosi. Ex.: o plajă publică; păşunile publice; pescăriile |
BUNURI PUBLICE • nu îl poţi împiedica pe altul să le folosească; • dacă le foloseşti, altcineva poate de asemenea să le folosească. Ex.: radio, TV, apărarea naţională, educaţia, accesul la informaţie |
Problema alocării bunurilor care nu sunt private este un caz particular al aşa- numitei probleme a acţiunii colective (Olson, 1965). Atunci când un bun este alocat prin acţiunea comună a membrilor unui grup, fiecare membru al grupului beneficiază dacă acel bun se produce. Să luăm exemplul încălzirii globale. Dacă toate ţările cad de acord privind reducerea emisiunilor de dioxid de carbon, atunci pericolul încălzirii globale devine - cel puţin - mai mic. Dar, pe de altă parte, fiecare membru al grupului ştie că dacă el nu acţionează în vederea producerii acelui bun, însă toţi ceilalţi procedează astfel, atunci el îşi măreşte beneficiile: căci acţiunea tuturor celorlalţi membri ai grupului permite totuşi să se producă bunul respectiv, la care el are acces fără să îl fi costat producerea lui. Dacă majoritatea ţărilor iau măsuri de reducere a emisiunilor de gaze, totuşi unele pot să nu facă astfel, pentru a-şi dezvolta economia. La fel, dacă toţi conducătorii auto ar reduce poluarea produsă de propria maşină, atunci în general aerul ar fi mai puţin poluat. Dar dacă toţi fără mine ar proceda astfel, eu aş beneficia de aer curat fără să fi avut partea mea de costuri. (Mă comport ca un "blatist": beneficiez de un bun fără să plătesc pentru el - în timp ce toţi ceilalţi plătesc.) În cazul bunurilor publice, această situaţie face ca respectivul bun să se producă într-o cantitate mai mică decât cea necesară. În cazul bunurilor comune, accentul cade pe protejarea lor. Că lucrurile stau astfel este limpede odată ce ne gândim la felul în care arată la noi spaţiile publice: pline de gunoaie; cu toalete publice mizere; sau, în căminele studenţeşti, o continuă degradare. E ceea ce s-a numit "tragedia bunurilor comune" (Hardin, 1968). Existenţa bunurilor care nu sunt private este aşadar o cauză a creşterii alocaţiilor de stat; în acelaşi timp, este stimulată redistribuirea de către guvernare a bunurilor, astfel încât aceste bunuri să se producă sau să fie protejate.