Pin It

Formularea politicilor este procesul prin care sunt definite, evaluate,  acceptate sau respinse politici alternative de soluţionare a unei probleme aflate pe agendă.

       Acest  proces  are câteva caracteristici  importante (Ch. Jones, apud Howlett, Ramesh, 1995: p. 123):

    >  Nu trebuie să presupunem  că formularea este rezultatul unui  singur actor;  pot exista mai mulţi actori sau grupuri care vor produce propuneri complementare sau concurente.

    >  Formularea poate începe chiar dacă problema nu este foarte bine definită sau fără ca cei care sunt angajaţi în acest proces să aibă contact cu grupurile afectate.

    >  Formularea nu aparţine  neapărat unei  anumite instituţii, deşi adesea aceasta e obiectul de activitate a agenţiilor guvernamentale.

    >  În timp se produc formulări şi reformulări de politici, uneori  fără ca vreuna să dobândească sprijin suficient.

    >  Adesea sunt consultaţi cei care pierd ca urmare a aplicării politicii.

    >  Procesul nu este niciodată neutru: întotdeauna cineva câştigă şi cineva pierde prin aplicarea politicii.

 

Sarcina analistului de politici este aceea de a propune alternative de soluţionare a unei probleme, dar şi instrumente de formulare şi de selectare a acestora. Pentru aceasta, el trebuie să selecteze criteriile care vor fi folosite în acest sens.

Criteriile de alegere reprezintă mecanisme de a evalua comparativ politicile publice propuse ca soluţii pentru o problemă.

În formularea politicilor de obicei nu se poate apela la un singur tip de criterii. Utilizarea unui singur criteriu sau a unui singur tip de criterii  ar induce mari greutăţi  în formularea unor politici care să răspundă cât mai adecvat cerinţelor diverselor grupuri afectate. Să ne gândim de pildă la problema restituirii imobilelor naţionalizate:  dacă singurul  criteriu ar fi cel al dreptului la proprietate, atunci problemele  extrem de grave privind chiriaşii sau soarta  unor instituţii publice (şcoli, spitale în  primul rând) - deci a unui număr mare  de cetăţeni,  dintre care unii s-au născut la mai bine de o jumătate de secol după  ce  s-a produs naţionalizarea -  ar fi  inabordabile. De  cele  mai multe  ori e necesară o combinaţie  de criterii (MacRae,  Whittington, 1997: cap. 2). Aceasta nu este simplu  de  manevrat,  însă  e preferabil  să  luăm  în  considerare  mai  multe criterii, corespunzând complexităţii problemei şi contextului  în care  se  formulează  problema. (Această propunere nu este neobişnuită dacă o comparăm cu  ceea ce fiecare  dintre noi facem în viaţa de zi cu zi: în mod obişnuit, atunci când facem  o  alegere, combinăm diverse criterii: când alegem o  slujbă, avem  în vedere salariul,  dar şi  posibilitatea avansării; practicarea propriei meserii; apropierea de domiciliu  etc.; atunci când alegem o haină, contează nu doar preţul, ci şi calitatea materialului sau marca sau faptul că este  la modă.)

       Alegerea între criterii. Criteriile diferă între ele nu numai prin faptul că au  surse şi justificări diferite, dar şi prin conţinutul  sau natura lor. Astfel, avem (Keeney, apud MacRae, Whittington,  1997: p. 78):  

>  Mijloace şi scopuri: unele criterii privesc modul  de evaluare a  mijloacelor pentru atingerea unui scop, iar altele vizează însuşi acel scop. De pildă, în politicile sanitare asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la tratament medical calificat este un mijloc, în timp ce sănătatea lor este scop.

>  Generalitate: unele criterii sunt mai generale decât altele.  Astfel, starea de sănătate, nivelul  veniturilor,  calitatea relaţiilor  personale  sunt  mai  puţin  generale   decât bunăstarea persoanei; iar calitatea relaţiilor personale e un criteriu mai general  decât calitatea relaţiilor de familie sau calitatea relaţiilor de prietenie.

> Măsurare:  un criteriu poate fi tratat ca un  concept (precum cele menţionate mai devreme), în timp ce altele sunt măsuri ale acelor concepte. Numărul de medici pe locuitor sau numărul de paturi în  spital ce revin  la o sută de mii de locuitori  sunt indicatori care exprimă măsuri  ale accesului la tratament medical calificat.

> Temeiuri combinate, atunci când un criteriu general este interpretat cu ajutorul unui criteriu care exprimă un măsură. De pildă, bunăstarea generală sau interesul public sunt pentru mulţi oameni concepte care exprimă criterii importante,  deşi  evident că sunt greu de definit precis. Un criteriu precum beneficiul economic net, care poate fi măsurat precis, poate fi  înţeles ca  o operaţionalizare convenabilă în  multe cazuri a acestora. Dar să observăm că  nu întotdeauna ele  pot fi interpretate astfel: căci este chestionabil dacă e mereu posibil să interpretăm în termeni economici satisfacţia faţă de relaţiile personale sau interesul public. (A se vedea în capitolul următor discuţiile privind analiza cost-beneficiu.)

       În analiza unei probleme având ca scop propunerea de politici este posibil  să selecteze  seturi diferite de criterii, mai mult sau mai puţin largi, mai mult sau mai  puţin pertinente. Pentru ca formularea politicilor să fie corespunzătoare,  stabilirea criteriilor utilizate e aşadar o premisă hotărâtoare. Cum putem alege o colecţie cât mai bună de criterii? MacRae şi Whittington (1997: cap. 2) propun următoarele reguli:

  1. a) să folosim criterii care vizează scopurile mai degrabă decât mijloacele;
  2. b) să selectăm un  set cât mai complet  de criterii, care  nu lasă deoparte nici  o variabilă relevantă;
  3. c) să nu folosim criterii care se  suprapun;  căci  dacă utilizăm  apoi combinaţii de criterii, riscăm să numărăm de două ori acelaşi lucru;
  4. d) să preferăm măsuri cantitative, care  facilitează negocieri mai  concrete  între grupurile interesate;
  5. e) atunci când folosim măsuri cantitative, acestea să fie clare şi adecvate.