Secolul XX a adus schimbări profunde în modul de luare a deciziilor politice, economice şi sociale. Este epoca în care îşi fac apariţia instituţiile supranaţionale, care preiau o parte din suveranitatea statelor independente. În mileniul al treilea, nici un stat nu mai poate face ce vrea, deoarece trebuie să respecte anumite principii şi decizii luate de forurile supranaţionale.
Prima instituţie internaţională, care avea scopul de a menţine pacea şi securitatea planetei a fost Societatea Naţiunilor, cu sediul la Geneva, înfiinţată în 1919, la sfârşitul primului război mondial. Intrarea în vigoare a Pactului Societăţii Naţiunilor, la 10 ianuarie 1920 a însemnat şi începutul activităţii Ligii Naţiunilor. A avut ca membri fondatori un număr de 26 de state, dintre care 4 dominioane şi India, în calitate de ţări care au luptat împotriva Germaniei, precum şi 13 state neutre.
Liga Naţiunilor cuprindea însă preponderent state din Europa, fiind condusă de Marea Britanie şi Franţa. Nu cuprindea decât puţine state din afara bătrânului continent (Argentina, Brazilia, Etiopia, Japonia etc.) dar absenţa cea mai notabilă era cea a Statelor Unite, fapt care a prejudiciat fundamental funcţionarea Societăţii Naţiunilor. Au fost admise în Liga Naţiunilor Germania în 1925 şi URSS în 1934.
Organele principale ale Societăţii Naţiunilor erau: Adunarea, alcătuită din reprezentanţii turor statelor membre (câte 3 pentru fiecare stat), fiecare stat membru dispunând de către un vot; Consiliul, organul executiv al Ligii Naţiunilor, format din membri permanenţi, desemnaţi de Pact (principalele puteri aliate şi asociate) şi membri nepermanenţi aleşi de Adunare; Secretariatul, alcătuit din secretarul general, numit de Consiliu, cu aprobarea majorităţii membrilor Adunării şi din personalul necesar exercitării atribuţiilor acestuia. Scopul organizaţiei, definit de Pact era „dezvoltarea cooperării între naţiuni pentru garantarea păcii şi securităţii”, prin acceptarea obligaţiilor de a nu recurge la război, de a dezvolta relaţiile internaţionale pe baza principiilor justiţiei internaţionale, de a respecta scrupulos, în raporturile cu celelalte state, toate obligaţiile decurgând din tratatetele semnate. În cazul recurgerii la război, din partea unui stat membru al Societăţii Naţiunilor, contrar angajamentelor asumate, situaţia respectivă era considerată un act de agresiune îndreptat contra tuturor celorlalte state membre ale organizaţiei, care erau obligate a rupe orice relaţii comerciale sau financiare cu statul agresor.
Desfăşurând o activitate laborioasă între cele două războaie mondiale, Societatea Naţiunilor a devenit în această perioadă un centru al diplomaţiei internaţionale, aducându-şi contribuţia la căutarea unor soluţii pozitive crizelor internaţionale interbelice. Liga Naţiunilor a constituit, mail ales pentru statele mici şi mijlocii, un important for în care au putut acţiona în vederea apărării suveranităţii lor naţionale, pentru repudierea forţei şi agresiunii din viaţa internaţională, pentru respectarea tratatelor şi dreptului internaţional. Societatea Naţiunilor a fost o încercare temerară de a înlesni apropierea, cunoaşterea şi colaborarea popoarelor, de a stabili noi norme ale dreptului internaţional, de a asigura securitaea şi pacea în lume, de a scoate războiul în afara legii. Liga Naţiunilor a grupat elita politică şi intelectuală a lumii întregi: F. Nansen, Henri Bergson, celebrul fizician Albert Einstein, Marie Curie-Sklodowska, scriitorul Thomas Mann, Gilbert Murray, omul de cultură Paul Valery, Robert Cecil, J.Paul Boncour, Eduard Beneş, Maxim Litvinov, Gustav Stresemann, Aristide Briand, Louis Barthou, Austen Chamberlain, Albert Thomas, Anthony Eden etc.
România a considerat Societatea Naţiunilor, al cărei membru fondator a fost, ca unul din pilonii organizării păcii şi securităţii în perioada interbelică, împotriva acţiunilor revizioniste ale statelor agresoare. Nicolae Titulescu a fost şef al delegaţiilor României la Societatea Naţiunilor timp de aproape un deceniu şi jumătate. A urmărit, în acelaşi timp, integrarea în Liga Naţiunilor a statelor care încă nu erau membre, mai ales din America Latină. O atenţie deosebită a fost acordată de Nicolae Titulescu creării unei legaţii pe lângă Societatea Naţiunilor (1927), în semn de apreciere a rolului jucat de organizaţia mondială de la Geneva în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Ministrul de externe al României din anii 1927-1928 şi 1932-1936, Nicolae Titulescu, a promovat cu consecvenţă ideea întăririi rolului Societăţii Naţiunilor în viaţa internaţională, a transformării acesteia într-o barieră solidă în calea politicii revizioniste, de agresiune şi dictat. De altfel, Nicoloae Titulescu a fost singura personalitate a epocii care a fosta les de două ori consecutiv (1930, 1931) ca preşedinte al Adunării Soicietăţii Naţiunilor, infirmând astfel uzanţele stabilite pentru alegerea în această funcţie de mare importanţă. Sub raport financiar, România cotizează la Liga Naţiunilor cu o contribuţie anuală care – în funcţie de numărul statelor membre, de modificările survenite în structura veniturilor şi cheltuielilor, de evoluţia valorică a monedei – reprezenta 891 000 franci aur în 1921, 654 299 în 1925 şi 423 490 după criza economică, la care se adaugă sumele anuale, variind între 5000 şi 25 000 franci aur, acordate pentru Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală, Institutul Internaţional al Cinematografului Educativ, Institutul Internaţional pentru Unificarea dreptului privat de sub egida Societăţii Naţiunilor.
Nicolae Titulescu a acţionat constant pentru lărgirea, democratizarea şi ceşterea eficienţei Societăţii Naţiunilor. Pentru diminuarea rolului marilor puteri în elaborarea şi adoptarea deciziilor şi creşterea puterii de intervenţie şi decizie a ţărilor mici şi mijlocii, Titulescu sprijină şi face să triumfe propunerea pe care o înaintează în 1921 juristului român D. Negulescu, în Comisia Juridică de la Gerneva, ca art. 26 din Pact să poată fi modificat nu prin simpla majoritate de voturi, cum se prevedea iniţial , ci prin majoritatea de ¾, pentru a preveni adoptarea unor rezoluţii cu un mare număr de voturi contra sau de abţineri - ceea ce ar fi slăbit efectul deciziei şi prestigiul Societăţii Naţiunilor. Pentru o cât mai bună reprezentare a statelor membre în organismele de conducere ale Societăţii Naţiuânilor şi îndeosebi în Consiliu, în 1922, la propunerea României şi a unui grup de state mici şi mijlocii, s-a aprobat sporirea numărului membrilor nepermanenţi din Consiliul Ligii Naţiunilor, de la 4, cât se stabilise iniţial, la 6 şi s-a reglementat ca 3 din aceste locuri să revină în mod permanent, prin rotaţie, reprezentanţilor ţărilor Scandinaviei, Americii Latine şi Micii Înţelegeri, acceptându-se o mai echitabilă repartiţie a locurilor ce reveneau statelor mici şi mijlocii din trei zone geografice importante.
Societatea Naţiunilor nu a putut acţiona eficient în rezolvarea principalelor crize internaţionale din perioada interbelică: agresiunea Japoniei împotriva Chinei (1931-1933); agresiunea Italiei împotriva Etiopiei (1935-1936), criza renană (1936) etc. De altfel, în anul 1933, Japonia şi Germania s-au retras din Liga Naţiunilor.
A avut o eficienţă limitată, deoarece nu a reuşit să prevină agresiunile internaţionale, nici măcar asupra propriilor state membre. În 1935 – 1936, Italia a atacat şi a cucerit Abisinia (Etiopia), deşi această ţară era făcea parte din Liga Naţiunilor iar negusul Etiopiei a protestat la Geneva împotriva agresiunii săvârşite de armata lui Mussolini.
Societatea Naţiunilor s-a dovedit neputincioasă şi împotriva încălcărilor repetate ale tratatului de la Versailles de către Germania condusă de Adolf Hitler şi nici nu a putut împiedica declanşarea celui de-al doilea război mondial, în 1939. Toate acestea, deoarece Liga Naţiunilor, deşi condamna agresorii, nu putea impune decât sancţiuni economice (embargou), care de cele mai multe ori erau ineficiente pe termen lung, nedispunând de o forţă armată multinaţională, capabilă să descurajeze orice agresiune.
Unul dintre domeniile cooperării internaţionale în cadrul Ligii naţiunilor de la Geneva l-a constituit protecţia femeii şi a copilului. În raportul la cea de-a V-a sesiune a sa, de la Roma (14-19 mai 1920), Consiliul Societăţii Naţiunilor a abordat problema traficului femeilor şi copiilor. La începutul anului 1920, Consiliul Ligii Naţiunilor a numit un Înalt Comisar ataşat pe lângă secretariatul permanent de la Geneva, pentru coordonarea eforturilor în acest domeniu. La 5 decembrie 1920, Adunarea Generală a Ligii a decis invitarea statelor membre şi a altor state nemembre la o conferinţă mondială, având ca subiect traficul de fiinţe umane, în special al femeilor şi copiilor. Pentru cunoaşterea situaţiei concrete existente după primul război mondial, s-a instituit o comisie internaţională care urma să efectueze studii şi anchete, în teritoriile vizate, Turcia, statele din Balcani în primul rând, unde deportările de copii şi femei au cunoscut o amploare fără precedent. Comisia era formată din 3 persoane: o femeie (membră a Casei americane din Istanbul) şi alţi 2 reprezentanţi, din partea Marii Britanii şi Franţei.
Conferinţa internaţională focalizată pe problematica traficului de femei şi copii s-a desfăşurat în iunie 1921 la Geneva, reunind delegaţi din 34 de state. Reprezentanţii statelor participante au decis următoarele: reprimarea prin lege a traficului de femei şi copii; adoptarea de măsuri pentru protecţia legală a femeilor şi copiilor, indiferent de rasă şi culoare. S-a decis trimiterea unor chestionare tuturor statelor, pentru a se informa exact asupra situaţiei existente. Deciziile conferinţei formau programul de lucru al Comisiei pentru reprimarea traficului de femei şi copii. România a participat la conferinţă printr-o delegaţie condusă de doamna Mărgăritescu - Greceanu, care a luat parte activă la elaborarea şi adoptarea măsurilor finale. Guvernul român a răspuns printre primele la chestionarul lansat la Geneva, relevând că în România comerţul cu femei şi copii este interzis prin lege.
Elena Văcărescu, membră permanentă a României la Geneva, a fost aleasă în Comisia pentru reprimarea traficului de femei şi copii, activând în cadrul acesteia pe toată perioada existenţei sale, aşa cum remarca istoricul şi politologul Mihai Iacobescu. În 1921 Elena Văcărescu a propus, în cadrul Comisiei a V-a, adoptarea de măsuri pentru stăvilirea acţiunilor de deportare a femeilor şi copiilor din Turcia; a analizat într-un amplu raport situaţia deportării femeilor şi copiilor în Asia Mică, Turcia şi alte teritorii; a dezvăluit comisiei că, potrivit anchetelor efectuate în 1920, la Istanbul şi Alep au fost deportaţi sau deţinuţi peste 300 000 de femei şi copii; a informat Comisia că numeroşi copii armeni se aflau în orfelinatele turceşti, iar pentru ajutorarea acestora Casa neutră din Istanbul era total insuficientă, propunând crearea altor case şi mijloace de ajutorare; a solicitat numirea unui comisar al Ligii Naţiunilor la Istanbul pentru reglementarea situaţiei create în urma războiului.
În ianuarie 1922 s-a format la Geneva Comisia Consultativă privind traficul femeilor şi copiilor, alcătuită din reprezentanţi a 9 state, între care şi delegata României, doamna Mărgăritescu – Greceanu. România a fost printre primele state care au adoptat încă din anul 1922 documentele conferinţei referitoare la combaterea traficului de femei şi copii. Delegaţia României a propus la Geneva suplimentarea creditelor Ligii Naţiunilor pentru protecţia femeilor şi a copiilor din Orientul Apropiat iar statul român a reglementat prin lege situaţia copiilor pierduţi , a ridicat vârsta căsătoriei la 18 ani, a adoptat măsuri legislative pentru apărarea minorilor străini aflaţi pe teritoriul ţării şi a introdus sancţionarea abandonului de familie, indiferent dacă cel care îl săvârşea era cetăţean român sau străin, aflat doar temporar pe teritoriul României. Statul român a luat şi măsuri legislative pentru protejarea copiilor suferind de tuberculoză sau debili.
Delegaţia României la Geneva, îndeosebi prin Elena Văcărescu, a fost iniţiatoarea şi autoarea unor ample măsuri votate de Societatea Naţiunilor privind: combaterea drogurilor şi limitarea culturilor de mac şi a frunzelor de coca, astfel încât producţia de stupefiante să fie redusă în fiecare ţară doar la trebuinţele medico-farmaceutice; introducerea controlului naţional şi internaţional asupra comerţului cu droguri; pedepsirea prin lege a tranzacţiilor cu aceste produse; prohibirea prin lege şi măsuri poliţieneşti a producţiei, distribuirii şi consumului de heroină; desfiinţarea caselor de toleranţă; combaterea literaturii pornografice etc. Statul român a semnat şi ratificat, în aprilie 1928, convenţia adoptată la Geneva cu privire la combaterea consumului de opiu şi droguri iar Parlamentul României a votat o lege specială care conţinea aproape toate dispoziţiile convenţiei de la Geneva pentru pedepsirea comerţului şi consumului ilicit de opiu şi alte stupefiante.
Sub presiunea conflictelor sociale de la sfârşitul primului război mondial, la 25 ianuarie 1919, la Versailles s-a decis numirea unei comisii internaţionale a muncii, cu misiunea de a studia problema protecţiei muncii şi a propune crearea unei instituţii permanente, în acest scop, pe lângă Societatea Naţiunilor. A fost creată în 1919 Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), concepută ca o instituţie a Ligii Naţiunilor, având buget, stabilit şi aprobat de Adunarea Generală şi încorporat bugetului general al forumului de la Geneva. Calitatea de membru al Ligii nu era nici necesară, nici obligatorie pentru ca un stat să facă parte din O.I.M. Organizaţia Internaţională a Muncii se întrunea în conferinţe ori de câte ori era nevoie, la care luau parte câte 4 delegaţi din fiecare stat, 2 reprezentând interesele guvernului, unul al patronilor şi altul al muncitorilor. O.I.M. a exercitat o influenţă pozitivă asupra statelor membre ale Societăţii Naţiunilor, permiţând cunoaşterea preocupărilor sociale din ţări cu nivele de dezvoltare foarte diferite şi adoptarea unor măsuri având ca scop îmbunătăţirea protecţiei sociale şi modernizarea legislaţiei în acest sector important (prin măsuri privind reglementarea duratei de muncă de 8 ore, acordarea repaosului duminical, îmbunătăţirea tratamentului femeilor şi copiilor, concediu pre şi postnatal acordat mamelor etc.).
Au fost înfiinţate ministere ale muncii şi ocrotirilor sociale în Germania, Belgia, Olanda, Argentina, România, Italia, Columbia, Brazilia, pe lângă cele existente deja în ţări ca S.U.A., Franţa, Marea Britanie etc. În 20 de ani, O.I.M. a elaborat peste 50 de convenţii internaţionale în vigoare, creând un larg cadru juridic internaţional care oferea muncitorilor largi avantaje, drepturi şi libertăţi democratice. Chiar la prima conferinţă a O.I.M., desfăşurată în 1919 la Washington, s-au elaborat şi adoptat 6 convenţii şi 6 recomandări, care priveau domenii esenţiale ale protecţiei sociale: reducerea zilei de lucru la 8 ore şi a săptămânii la 48 de ore în toate întreprinderile industriale; protejarea femeii înainte şi după naştere; interzicerea muncii de noapte a femeilor; stabilirea unei vârste minime de admitere a copiilor ca muncitori în industrie; reciprocitatea tratamentului acordat muncitorilor străini; înfiinţarea, în fiecare stat, a unui serviciu public de igienă etc.
În 1921 s-a desfăşurat la Geneva cea de-a III-a Conferinţă Internaţională a Muncii, care a abordat probleme referitoare în exclusivitate la condiţiile de viaţă şi de muncă din agricultură: protecţia împotriva accidentelor, bolilor, invalidităţii şi bătrâneţii; reglementarea orelor de lucru în agricultură, etc.
Liga Naţiunilor este desfiinţată oficial la 10 aprilie 1946. Experienţa Societăţii Naţiunilor a fost utilizată la crearea, pe baze noi, a O.N.U. După al doilea război mondial, au apărut mai multe organizaţii internaţionale, supranaţionale, ca de exemplu: ONU, NATO, Tratatul de la Varşovia, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc.