În ceea ce priveşte modalităţile de luare a deciziilor în cadrul statelor naţionale, se distinge o tipologie care face diferenţe clare între statele democratice, totalitare sau cele aparţinând lumii musulmane.
În statele democratice, suveranitatea aparţine poporului, naţiunii care îşi deleagă reprezentanţii aleşi în Parlament. Se respectă principiul separării puterilor în stat, între puterea executivă (guvernul), puterea legislativă (Parlamentul unicameral sau bicameral) şi puterea judecătorească (sistemul de tribunale şi Curtea Supremă de Justiţie). În ultimele decenii, se vorbeşte despre presă ca fiind a patra putere în stat, având un rol important în formarea şi modelarea opiniei publice, atrăgând atenţia asupra abuzurilor şi corupţiei politicienilor şi asupra încălcărilor legii într-un stat de drept, care se fundamentează pe principiul domniei legii. Există o Constituţie, care precizează clar prerogativele puterii executive, legislative şi judecătoreşti. Nimeni nu deţine puterea pe viaţă, în statele democratice organizându-se alegeri libere, de regulă o dată la 4 ani.
În statele totalitare, dictatoriale (de factură comunistă sau dictaturi militare), puterea politică şi toate deciziile, de orice factură, aparţin unui singur om. Acesta deţine puterea pe viaţă şi de regulă îşi desemnează succesorul după bunul său plac(un fiu, frate, nepot etc.). Nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat deoarece dictatorul nu răspunde în faţa nimănui pentru actele şi faptele sale, deţinând toate pârghiile şi mecanismele executive, legislative şi juridice. Chiar dacă există o Constituţie, aceasta este doar de faţadă, fiind încălcată frecvent. Rolul Adunării reprezentative este unul pur decorativ. Organele puterii de stat nu rezultă din alegeri care, chiar atunci când se fac, nu sunt alegeri libere, ci manipulate şi falsificate. Presa nu are libertatea să atragă atenţia asupra abuzurilor deoarece funcţionează o cenzură extrem de restrictivă. În toate statele totalitare se dezvoltă cultul personalităţii conducătorului, care este zeificat şi i se închină ode din partea poeţilor, scriitorilor, artiştilor etc.
Economia este planificată, dirijată de la centru, în conformitate cu anumite planuri cincinale, care preconizează atingerea unor indicatori nerealişti, cu accent pe industria grea, constructoare de maşini, în detrimentul produselor alimentare; nu există iniţiativa privată şi nici piaţa liberă. Nu se respectă drepturile omului şi cu atât mai puţin drepturile minorităţilor.
În statele musulmane fundamentaliste nu există o Constituţie, acestea guvernându-se potrivit preceptelor Coranului. În toate aspectele vieţii economice, sociale, politice şi religioase, decisive sunt prescripţiile Coranului. Conducătorul statului (emir, sultan, preşedinte etc.) dispune de puteri discreţionare într-o societate dominată de bărbaţi şi de reguli tribale, patriarhale, ca în evul mediu. Femeile se bucură de puţine drepturi într-o societate bazată pe poligamie şi în contextul în care sunt obligate să poarte voalul. Democraţia este imposibilă într-o societate divizată pe reguli tribale şi dominată de religie. Nu există separaţia puterilor în stat iar aceste state musulmane susţin terorismul internaţional, atât din punct de vedere ideologic cât şi financiar, luptând împotriva supremaţiei occidentale, americane în principal. Viaţa individului nu contează, fiind atent controlată de „guvern”.